În grădină la bunici, ia te uită, Pupirici! Nu știți cine-i Pupirici? Dânsul este un arici. Astăzi pare supărat. Oare ce i s-a întâmplat?
-Pupirici, afară-i soare, lumea-i plină de culoare, totu-i vesel, luminat, tu de ce ești supărat? întreb eu, curioasă să aflu pricina supărării ariciului. Că doar e prietenul meu și după cum deja știți, prietenii își poartă de grijă unii, altora, se ajută la nevoie și câte altele nu fac prietenii unii pentru ceilalți!
Eu, de exemplu, îmi dau silința să vorbesc în versuri, pentru că așa îi place lui Pupirici.
-Mulțumesc de întrebare, știi doar, sufletul mă doare, vreau și eu o îmbrățișare! Dacă îmi dai și un pupic, o să cresc, mă fac voinic! Prietene, încerci un pic? întreabă Pupirici.
-Hai, nu mai fi supărat, știi doar, că am încercat! Ce să fac? M-ai înțepat!
-Daaa, nu prea ai insistat! Blana mea rău îți displace, gata eu nu mai vreau ace. Nici măcar mămica mea nu mă poate îmbrățișa. De pupici, nu mai vorbesc! Eu cerșesc și tot cerșesc, dar nici unul nu primesc! Cred că nimeni nu mă place. Tu, în locul meu, ce ai face?
-Acele nu-s fără rost. Sigur îți sunt de folos! Dacă nu ai avea ace, multe animale feroce nu ți-ar da pace! Și, drept să îți spun, fără ele nici nu ai mai fi așa simpatic! încerc eu să îl liniștesc.
-Sunt simpatic? întreabă Pupirici, înseninându-se.
-Ooo, da! Toți copiii de la grădiniță te îndrăgesc!
-Vreau să merg la grădiniță!
-Asta nu e cu putință! Mama ta s-ar supăra, haide să te duc la ea!
-Nuuu! Sunt foarte hotărât. Nu mă întorc acasă fără îmbrățișări și pupici. Mi-e indiferent ce zici!
-Zic să fie într-un ceas bun! Uff, ce aricel nebun! Mai hotărât ca niciodată, Pupirici se strecoară printre scândurile gardului, direct în curte, unde o cloșcă își răsfață puii, dându-le câte un pupic, de la puiul cel mai mare până la cel mai mic. La vederea ariciului cotcodăcește speriată și își adună puii sub aripile sale ocrotitoare.
-Cotcodac, ce arătare!!! zice cloșca, vădit speriată.
-Doamnă Clonțoasă, fii, te rog, mărinimoasă și dă-mi o îmbrățișare !
-Clonțoasă, zici? Ia de aici! cotcodăcește cloșca, înfingându-și clonțul în acele ariciului. Și, să știi, nu îmi pare deloc bine că te văd!
-Ajutooor, cotcodac, m-ai înțepat, lasă că îți vin eu de hac! cotcodăcește găina.
Arciul se face minge, cloșca îl împinge către un dulău, se înțeapă ,,clonțoasa,, din nou, apoi fuge îngrijorată către puișori.
-Ham, ham, ce arătare! E plin de țepi pe spinare. Oare e periculos? Simt deja că-s furios! latră câinele privind nedumerit către musafirul nepoftit.
Simțind pericolul, ariciul rămâne minge și dulăul îl împinge către pisica din prag.
-Fugi de aici, că nu îmi ești drag! miaună pisica.
Ariciul nu se dă dus, scoate boticul și zice:
-Doamnă Miorlăitoare, dacă îmi dai un pupic, promit să plec și nu mai cer nimic!
-Miorlăitoare, îmi zici? Miau, miau, miau, ce măscărici!
-Arici, asta sunt! Nicidecum nu-s măscărici! Nu înțeleg, ce aveți cu mine, chiar nu vă puteți abține? Sunt arici și-s doar un pui care nu face rău nimănui. Un pupic și o îmbrățișare, atât vreau! E prea mult, oare?
-Numără până la trei și o să îți dau un pupic, vrei? se înduplecă pisica .
-Vreau, dar eu nu știu să număr!
-Te învăț eu. Spune împreună cu mine: unu, doi, trei.
-Unu, doi, trei! Am reușit. Aștept pupicul promis!
Pisica se apropie precaută, își face curaj, dar vai, ce supărare! Se înțeapă tare, tare…
-Miau, miau, miau, ce rău mă doare, vai ce rău m-ai înțepat, ai văzut, am încercat! Rămâi cu bine, eu am plecat!
Supărat și neîmbrățișat ariciul se rostogolește, pare că nu se mai oprește și într-o băltoacă nimerește. O rățușcă speriată îl ceartă:
-Mac, mac, mac, m-am speriat. Văd că nu te pricepi la înotat. Nu-i nimic, nimeni nu s-a născut învățat. Hai, că te ajut eu!
-Nuuu, eu aștept cu nerăbdare doar atât, o îmbrățișare de ,,te iubesc,, și câțiva pupici. Ce zici?
-Ești drăguț și te-aș îmbrățișa, ești sigur că nu mă vei înțepa? întreabă rățușca precaută.
-Nu, nu sunt sigur, dar poți încerca, doar așa vei afla!
-Numără până la cinci și o să îți dau câțiva pupici! Fără îmbrățișare, că riscul e prea mare!
-Nu știu să număr decât până la trei. M-a învățat pisica.
-Spune împreună cu mine: unu, doi, trei, patru, cinci.
-Unu, doi, trei ,patru ,cinci! Uite-mă , sunt tot aici! Nu plec până nu îmi dai pupici!
Rățușca, ce-i drept încearcă, însă peste tot se înțeapă.
-Îmi pare rău, Pupirici, dar, te rog, pleacă de aici! Să știi, chiar m-am supărat, tare rău m-ai înțepat!
Dezamăgit, Pupirici se îndreaptă către grajdul cu animale, unde dă nas în nas cu un căluț care, speriat, se pune pe nechezat.
-Chiar că nu m-am așteptat, tu un animal așa mare să te sperii de mine. Ce întâmplare! Fricosule, hai și dă-mi o îmbrățișare!
-Eu nu-s nicidecum fricos, doar că tu ești prea țepos! Și oricât aș încerca, nu te voi putea îmbrățișa!
-Numără până la șapte și îți dau o cană cu lapte! mugește văcuța cu blândețe.
-Nu vreau lapte, vreau pupici, ai putea să-mi dai, ce zici?
-Hai întâi să numărăm: unu ,doi, trei, patru, cinci, șase, șapte!
-Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte! Am reușit! Merit o îmbrățișare! Cine, cine, mi-o dă, oare?
Încearcă văcuța, încearcă și căluțul, ba chiar și o oiță insistă cu bunăvoință, însă în zadar. Ce coșmar! Acele rău le înțeapă și ele renunță, nu au ce să facă.
Aricel, de supărare, se retrage sub o floare. O floare de păpădie transformată în puf ca și ultimă încercare de a se înălța la Soare.
O albină se așază curioasă lângă Pupirici:
-Totul în jur e veselie, e culoare, e magie, ce îți lipsește ție?
-O îmbrățișare, asta îmi lipsește! Nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă poate îmbrățișa!
– Ei, nu-i chiar așa! zice albina privindu-l cu duioșie.
-Ba, da! Hai, încearcă dumneata!
– Aș vrea, dar mă tem că te voi înțepa!
– Dumneata? se miră ariciul.
-Da, chiar eu! Sunt înzestrată cu un ac pe care adesea nu îl pot controla!
-Chiar așa?
-Da, da! Nu ești singurul care nu poate fi îmbrățișat! Sunt harnică și de folos însă lumea pare a fi pe dos. Nu primesc nici un pupic. Ce pot să zic? Mă mulțumesc cu faptul că sunt apreciată, deși aș vrea și eu să fiu îmbrățișată…
Un vânt cald, ocrotitor îi mângâie încetișor, șoptindu-le:
– Căutați în inimioară, acolo-i adevărata comoară!
-Cum să facem asta? întreabă, curios Pupirici.
-Da, chiar așa? Unde-i inimioara mea? întreabă albina .O aud! E aici, da, da…
Tot cătând în inimioară, Pupirici simte cum vântul își face loc printre acele sale, mângâindu-l blând. Simte apoi îmbrățișarea soarelui și pupici, mulți pupici de la puful de păpădie. Ce magie! În drumul lui către soare, puful dă câte o binecuvântare celor dispuși să o primească.
-Ce îmbrățișare fină și ce căldură divină, simt la mine în inimioară! exclamă Pupirici.
-Câtă pace și ce bucurie, așa îmbrățișări și pupici, să tot fie! adaugă și albinuța, din ce în ce mai atentă la comoara din inima sa și la ceea ce se petrece în jur.
-Totul în jur e mângâiere! Soarele, aerul, vântul, ce plăcere! strigă Pupirici, rostogolindu-se vesel către albinuță. Tot ce am în inimioară, se revarsă acum afară! Nu mai e nevoie să cerșesc câte o îmbrățișare, primesc gratis de la soare! Și pupici, ia de aici! zice Pupirici scuturând o păpădie către albinuța zglobie.
-Mulțumesc, Pupirici! Noi doi vom rămâne amici! Înainte de plecare am totuși o întrebare:
-Copiii, în inimioară, au și ei așa comoară?
Pentru răspuns și orice fel de mângâiere, promit să vă îndulcesc cu miere!
–
