Educativ Creativ

Lauda de sine

O gâscă se tot lăuda că nu e nimeni în lume că ea:

-Rața-i o caricatură, găina e bună doar de friptură, curca pare cam plouată, clar eu sunt cea mai minunată!

Pentru a se convinge de adevărul spuselor sale, gâsca se privește în oglindă lacului tocmai când prin dreptul ei trece o lebădă tăcută ce se îndreaptă către o lume neștiută de gâsca cea încrezută.

Crezând că ea e cea din oglinda lacului, gâsca exclamă privind cu dispreț către suratele sale:

– Vedeți, vedeți că am dreptate? Priviți atent, eu îs, și sunt mai frumoasă și mai distinsă decât toate!

Oglinda cerului

Născut dis de dimineață, un licurici dă cu ochii de cer și fascinat rămâne cu ei fixați în infinit.

-Ce este cerul? îl întreabă ai săi.

Pentru că nu știa ce este cerul, licuriciul a fost trimis la școală. Aici toți vorbeau despre cer. Și ce cuvinte frumoase, doar că deasupra nu era decât tavanul clasei!

Licuriciul a plecat de la școală la fel de nedumerit precum venise.

La întoarcere face un popas, gândindu -se ce o să spună celor de acasă. Ce este cerul? Încă nu a aflat. Ce dezamăgiți or să fie ai lui. Ridică ochii și vede zeci de luminițe ce păreau să îi semene. Deodată licuriciul se luminează:

-O, da, da, știu ce este cerul!

O oglindă, da, asta este cerul!

Pentru tine, copile, ce este cerul?

Rugăciunea animalelor

În curtea unui gospodar e forfotă mare! Stăpânul ogrăzii e plecat, nu se știe unde , iar animalele din curte nu mai au mâncare.

-Proviziile s-au terminat, așa că eu mă pun pe lătrat! zice cățelul supărat. Ham, ham ,ham și iarăși ham, degeaba latru, că mâncare tot nu am!

Iese din cușcă, se ridică în două picioare și începe a se ruga. Da, ați auzit bine, se roagă. Nu vă vine să credeți? Ascultați-l!

-Ham, ham, Doamne- Dumnezeule, trimite o ploaie cu oase, da, repede, că nu mai pot. Vrei să mă vezi mort?

Nedumerită, pisica îl privește, se crucește și miorlăiește:

-Ce rugăciune e asta? Toate pisicile știu că, dacă te rogi lui Dumnezeu pentru mâncare, va ploua cu șoricei. Miauuu, miorlau, ție nu o să îți dau!

-Ba plouă cu oase! latră cățelul, repezindu-se la pisică.

-Plouă cu șoricei! Îți dau oasele de la ei, vrei?

Găinile se ascund în poiată, nu mai vor să audă așa ceartă.

-Cucuriguuu, cucurigu, vă rog să încetați! De ce vă tot certați?

-Spune tu, cocoșule, dacă ne rugăm la Dumnezeu, va ploua cu oase sau cu șoricei?

-Nu are rost să vă mai certați. Aflați că nu va ploua nici cu oase, nici cu șoricei.

-Nu? Dar cu ce?

-Toate păsările din curte știu că va ploua cu boabe de porumb și de grâu. Voi cum de nu ați aflat?

-Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ești un cocoș îngâmfat. Pe tine, gata, m-am supărat! miaună pisica.

Din grajd, vaca supărată, că a fost deranjată, blândă cum e din fire, încearcă o împăciuire.

-Dragi dobitoace, ia veniți încoace, degeaba vă certați, eu zic să vă împăcați! Veniți-vă în fire, știți bine, dacă nu aflați de la mine, că, dacă vă rugați la Cel de Sus, va ploua cu iarbă verde și proaspătă. Muuu, muuu!

-Nu te mai suport! zice mâța, zgâriind-o pe bot.

Cățelul o latră:

-Ham, ham, auzi la ea, plouă cu iarbă proaspătă!

-Guiț, guiț, dar voi nu aveți pic de bun simț! Pe noi ne-ați întrebat? Porcii știu că, atunci când te rogi lui Dumnezeu, plouă cu dovleci și cartofi fierți. Ce mai vreți? Știe și calul că-i așa, hai spune-le și dumneata!

-Porcilor, nu mă chinuiți și aiurea nu mai grohăiți! Mă auziți? nechează calul, vădit supărat. Plouă cu ovăz. E bine să știe toate animalele din curte.

Printre lătrături, miorlăituri, mugete, cotcodăceli, se aude deodată un glas puternic:

Liniște, liniște, îmi cer iertare, v-am lăsat fără mâncare, da, ce rost are să vă certați, rugați-vă și o sa constatați!

S-au rugat, s-au tot rugat până când, în sfârșit a plouat. Ce credeți copiii? A plouat cu oase , șoricei, porumb, iarbă, dovlecei, ovăz ? Nuuuu, dar cu ce? Daaa, cu picături de ploaie, pământul să îl înmoaie, să îl facă să rodească, toate vietățile să se hrănească!

-Noi, oamenii, știm că Dumnezeu îți dă, dar nu îți pune în traistă! zice gospodarul, în timp ce împarte mâncare animalelor din curte! Oare ce a vrut să zică, dragi copii?

Întrebări și sugestii:

-Cum se numesc animalele care trăiesc în curtea omului?

-Cine are grijă de aceste animale?

-Pe voi, copii, cine vă îngrijește?

-Cum vă ajutați voi părinții la treburile casei?

-Ce foloase are omul de pe urma animalelor domestice?

-Cum se numește căsuța câinelui? Dar a calului?

-Introduceți și alte personaje în poveste!

-Alcătuiți ghicitori despre animalele din poveste!

Ex. Cine zilnic ne trezește

Și pe găini le ocrotește? (cocoșul)

O prietenie neobișnuită

Un cocoș, nici prea tânăr, nici prea moș, hotărăște să plece în plimbare peste ogoare, să mănânce pe săturate boabe de porumb în lapte.

-Găinușă, mergi cu mine?

Dornică de plimbare, găinușa îi sare în spinare.

-Să mergem! zice bucuroasă.

-Doar nu crezi că te voi duce în spinare. Hai, coboară și pune-ți în mișcare cele două mergătoare!

-Ești nepoliticos, să îți fie clar, nu merg pe jos!

-Iar eu nu te car în spinare, dă-mi Doamne răbdare! zice cocoșul, scuturându-se.

– Ce maniere, pe zi ce trece farmecul îți piere! Nu mai am parte de apreciere.

Sătul de mofturile găinușei, cocoșul pleacă singur. Merge el cât merge și, la ieșirea din sat, aude un bâzâit nedeslușit.

-Unde te grăbești, pintenatule?

-Cine întreabă?

-Eu, albina, iată-mă!

Cocoșul își pregătește pliscul de atac.

-Stai calm, vin cu gânduri de prietenie, fără ac!

-Prietenie, zici? Cine a mai văzut prietenie între un cocoș și o albină?

-O să vadă acum! Încotro?

-Spre lanul de porumb, caut să mănânc pe săturate boabe de porumb în lapte.

-Avem același drum, eu merg spre lanul de floarea-soarelui care e lângă cel de porumb.

-În călătorie e bine să ai tovărășie, așadar , să mergem! hotărăște cocoșul.

Albina zbura, cocoșul o imita, dar nu prea îi ieșea.

-Prietene, va trebui să mai iei câteva lecții de zbor, mă ofer, dacă gândești că îți pot fi de ajutor! zice albina zâmbind în timp ce se oprește ici-colo pe câte o floare, așa, pentru polenizare.

-Uite lanul de porumb! exclamă cocoșul zburând entuziasmat câțiva metri.

-Văd că faci progrese, când vezi porumb, zborul îți iese! constată albina bucuroasă și ea la vederea lanului de floarea-soarelui.

Ajuns în lan, cocoșul ciugulește, ciugulește, nu se mai oprește până când dă bot în bot, cu cine credeți? Da, cu un vulpoi voinic care stătea la pândă, hotărât să îl prindă.

-Frumos cocoș, mulțumesc, Doamne! O să mănânc pe săturate! zice vulpoiul, repezindu-se către cocoș.

-Ajutor, nu vreau să morrr!

-Nici eu! N-am încotro, dacă nu te mănânc, mor de foame!

-Nuuu, ajutooor, nu te apropia, că te omor! zice cocoșul, pregătindu-se de luptă.

-Glumești, hai, să vedem cât de viteaz ești! îl provoacă vulpoiul.

Auzind strigătul de ajutor, albina, bâzâind ca un motor, se așază repejor pe botul vulpoiului, amenințându-l:

-Chiar dacă o să rămân fără ac, eu tot îți vin de hac! Cocoșul e prietenul meu, nu o să te las să îi faci rău!

-Speriat de o eventuală înțepătură, vulpoiul, care mai trecuse prin așa ceva, o ia la fugă, iar cocoșul pintenat scapă teafăr, nevătămat.

-Prietenul la nevoie se cunoaște! zice cocoșul. Nu m-aș fi gândit că o albină, așa micuță, e capabilă de o așa faptă măreață.

-Când e vorba de prietenie, orice este posibil. Puterile cresc și îngerii te ocrotesc!

-Dacă vreodată ai nevoie de ajutor, mă găsești împreună cu găinușa mea, pe delușor.

Acasă, găinușa, în timp ce pune deoparte câteva boabe de porumb în lapte, zice:

-O, Doamne, nu mai vine cocoșul meu, cine știe ce i s-o fi întâmplat, l-am lăsat să plece supărat!

–Nu te mai văita! îi zice o rață. Uite-l pe uliță, ce țanțoș merge, parcă ar fi rege. Îl însoțește o albină, vino de îl vezi, găină!

Întrebări și sugestii:

-Ce păsări domestice cunoașteți?

-Enumerați câteva păsări sălbatice!

-Ce insecte cunoașteți?

-Cum se numește căsuța cocoșului? Dar a albinei?

-Ce produse apicole cunoașteți?

-Desparte în silabe cuvântul cocoș. Câte silabe are?

-Găsește și alte cuvinte care au două silabe!

-Desparte în silabe cuvântul albină! Câte silabe are?

-Găsește și alte cuvinte care au trei silabe!

-Scrie cifra 3!

-Cu ce sunet începe cuvântul cocoș?

-Găsește și alte cuvinte care încep cu sunetul ,, c,, !

-Cu ce sunet începe cuvântul albină?

-Găsește și alte cuvinte care încep cu sunetul ,,a,,!

-Găsește rima potrivită:

În grădina unui moș

Cântă întruna un…(cocoș)

O rățușcă și o găină

Aleargă după o… (albină, mașină)

Îngerașii de zăpadă

Azi e o zi de catifea. Albă, că-i din fulgi de nea. Ninsoarea s-a oprit și totul în jur e acoperit de zăpadă. Cerul a încremenit și privește înmărmurit natura imaculată.

-Ziua aceasta minunată, pentru mine a fost creată! zice Victor, fascinat de albul și nemișcarea din jur. Iese pe furiș din casă și desculț, cum este, urcă în nuc de unde se lasă să cadă în zăpada pufoasă care îl ține captiv până când prinde conturul corpului său.

-Un îngeraș de zăpadă, la noi în ogradă! șoptește Victor în timp ce urcă în nuc de unde mai amprentează încă un îngeraș, apoi încă unul. Trei la număr.

-Îngeraș vino repede în casă, ai să răcești! îl strigă mama îngrijorată.

-Pot să îmi aduc și frățiorii? întreabă Victor, amuzându-se.

-Despre ce vorbești? vrea mama să afle.

-Vino să vezi!

-Vino tu în casă, te aștept cu o ciocolată caldă! Ne îmbrăcăm bine și apoi ieșim împreună afară. M-ai făcut curioasă.

-Bine, vin! Dacă e vorba de ciocolată caldă nu rezist și recunosc, ai dreptate, sunt în pericol de a răci și nu vreau pastile și injecții!

-Ce băiat înțelegător, te iubesc puișor!

Au savurat cafeaua pe îndelete apoi s-au îmbrăcat bine și au ieșit în curte, așa cum le-a fost înțelegerea.

La vederea îngerilor mama exclamă:

-Ce îngeri de ispravă! Îți seamănă. Nu uita, îngerii aceștia te vor ajuta să scapi de orice teamă ai avea.

-Mă vor ajuta să scap de teama de întuneric?

-Doar vezi cât de albi sunt! Ei vor lumina întunericul oriunde acesta s-ar afla, mai ales pe cel din mintea ta! zice mama zâmbind. Ea știa că lui Victor îi era teamă să între chiar și ziua singur în casă. Sub pat, ori în dulap nicicând nu căuta.

S-au jucat în curte până afară s-a înserat. Au construit și un om de zăpadă, i-au pus pe cap o lampă solară și fiecărui îngeraș i-au pus în buzunar câte un răvaș. Ce scrie pe el? Aștept să îmi spuneți voi, copii!

Au intrat în casă și după ce au făcut câte un duș fierbinte, au servit cina, s-au îmbrăcat în pijamale și au mers la culcare.

-Te aștept cu o poveste! îi amintește Victor mamei sale care obișnuia să îl adoarmă cu povești și poezii. Vii?

În loc de răspuns aude un zgomot puternic. Inima începe să îi bată repede, sare ca ars din pat și se duce direct în bucătărie unde mama zace pe gresia rece.

-Ajutooor, mamă ce ți s-a întâmplat, ajutooor! striga Victor în timp ce încearcă să o ridice. Se simte neputincios. Off, dacă ar fi tata acasă! Tata însă e departe, a fost acasă astă-vară, poate mai vine de Crăciun, oare să îl sun? Nu, nu am timp să îl sun, trebuie să ajung la doamna Maria, asistentă medicală și prietenă a mamei. Dar cum să fac? Afară e întuneric, mi-e teamă!

Toate aceste gânduri și altele îi trec de-a valma prin minte, însă nu e timp de pierdut. Deodată își aduce aminte de cei trei îngerași de zăpadă și de vorbele mamei.

-Da, sigur că da, ei mă vor însoți! își face Victor curaj.

Și-a încălțat repede cizmele, a îmbrăcat cojocul, căciula, a ieșit în curte și privind către cei trei îngerași a pornit către doamna Maria.

Trei ființe diafane, prind contur, se desprind din albul zăpezii și par să îl însoțească pe Victor pe poteca îngustată de nămeți. Mi s-a părut, sau poate nu, un lucru însă e sigur: lui Victor nu îi era deloc teamă și asta pentru că nu se gândea la el ci la cum să își ajute mama.

-Doamna Maria, doamna Maria, ajutați-ne, vă rog! strigă Victor cu toate puterile care îi mai rămăseseră după drumul greu.

-Ce s-a întâmplat, copile?

-Mama, mama a căzut în bucătărie!

Fără să mai stea pe gânduri, doamna Maria se îmbracă și aleargă împreună cu Victor către casa acestuia. Ajunsă aici acordă primul ajutor și sună grabnic la 112, de unde solicită o ambulanță care nu întârzie să apară. O transportă pe mama lui Victor la spital iar acesta merge acasă la doamna Maria.

-Mulțumesc, doamnă Maria, dacă nu erați dumneavoastră cine știe ce s-ar fi întâmplat!

-Ești un băiat curajos, Victor! Împreună am salvat-o pe Adela, mama ta. Dar vreau să știi că și tu și alți copii, în astfel de cazuri puteți cere ajutor la numărul de telefon 112. O să te învăț cum să procedezi. Aș vrea însă să nu uiți că ori de câte ori vei fi preocupat să îi ajuți pe ceilalți, teama de întuneric se va risipi și îngerii te vor ajuta.

Iar eu nu am uitat că v-am întrebat ce credeți că scrie pe cele trei răvașe puse în buzunarele îngerașilor de către Victor și mama sa?

Eu cred că au scris despre temerile lor și au cerut ajutor.

Voi ce ați fi scris, care sunt temerile de care ați vrea să scăpați? Ascult…

Prietenul meu POT

Petrică, băiețel de grupă mică, e un copil alintat. Nu, nu el e vinovat! Cu Nu Pot s-a aliat și orice ar încerca, Nu Pot îl va încurca.

Se trezește Petrică dimineața și strigă în gura mare:

-Bunico, vreau de mâncare!

-Inainte de a mânca, bine ar fi de te-ai spăla!

-Nu pot singur!

-Ai crescut, nu mai ești bebe, ai la baie tot ce îți trebuie ca să te descurci singur Petrică, încearcă, fii fără frică! Ia de aici un prosopel, uite, ia și un săpunel. Spală-te pe obrăjori, nu uita de dințișori! Ia de aici un șervețel și șterge-ți năsucul cu el!

-Nu pot singur, vino și mă ajută, bunico!

Lăsa bunica treaba și venea să îl ajute pe Petrică. Îl spăla, îl pieptăna și Petrică radia! Hainele, pe cuier, te așteaptă, mergi Petrică și te îmbracă!

-Nu pot singur! Bunicule, vino și mă ajută!

– Petrică, ești alintat! Zi de zi ți-am explicat cum să faci, te-ai îmbrăcat?

– Crede-mă, am încercat! Nu știu cum, m-am încurcat, cămașa s-a șifonat, pantalonii s-au scurtat, așadar vreau ajutat!

În timp ce bunica pregătea micul dejun, bunicul îl îmbrăca pe Petrică.

-Uite, acum ești îmbrăcat! Să mulțumești, ai uitat?

-Mulțumesc, bunicule! zice Petrică, în timp ce își îmbrățișează bunicu.

– Mămică, unde ești mămică, vino și mă ajută să mănânc!

– Mămica e la serviciu. Știi bine că te-a învățat să mănânci civilizat! îi amintește bunicu.

-Uite, ceaiul l-am vărsat, vezi, dacă nu m-ai ajutat! se vaită Petrică.

Dacă asta îți e dorința, uite, îți dau cu lingurița! zice bunica.

Și tot așa s-a întâmplat până într-o dimineață când bunicii au întârziat la piață. Petrică se trezește, se rotește, pe bunici nu îi zărește și nedumerit grăiește:

-Bunico, orișiunde te-ai afla, vino repede și mă spală, hai, că întârzii la grădiniță!,

Strigă și iar strigă până când un nor supărat aruncă o săgeată apoi, buuum, o găleată cu apă, picături de ploaie, glasul lui Petrică se inmoaie și de sub dușul buclucaș iese Petrică- îngeraș.😇 Puțin murat, dar măcar e curat!😊

Îngerașul nu se lasă, intră în casă, înșfacă hainele din cuier și dă năvală în curte unde strigă:

-Bunicule, vino repede și mă îmbracă. Unde ești? Vino îndată!

Negruț, cățel jucăuș, sare în ajutor ,pregătit să-i înhațe hainele din brațe. Vin găini, gâște și rațe împreună să se îmbrace. Pantalonii-s pe gâscan:

-Nu mi-i lua, tu ești mult mai dolofan!O să-i rupi, of, ce gâscan!

Uite, sandalele le înhață, da, chiar acum, o rață!

Ciugulite, tăvălite, hainele nu mai pot fi folosite!

În casă, pe masă, pâine cu dulceață și o cană cu lapte așteaptă să fie savurate.

-Bunico, vino cu lingurița, vino mă grăbesc, unde ești, nu te găsesc!

Pisica- mieunica nu are nevoie de bunica.Ea poate să mănânce și singură și câte un pic îl lasă pe Petrică fără lăptic.

-Nuuuuu, așa nu se mai poate! hotărăște Petrică. Intră în baie, se spală pe dinți, pe față, caută în dulap haine curate, se îmbracă, scoate din frigider, încălzește și bea lapte.

Pot, pot și singur! strigă triumfător Petrică, în timp ce bunicii intră pe poartă.

Bucuros de așa nepot, bunicul îl ia în grădină, îi dă și lui Petrică p lopățică și sapă împreună o groapă unde îl îngroapă pe Nu Pot.

-Uite aici am îngropat pe Nu Pot și am scăpat. De acum înainte, să știi, că POT, prieten îți va fi! declară bunicu.

-Cu POT, totul e ușor, sunt Petrică- Învingător!

…

Din povestire, poezie!

…

Prietenul meu POT

…

Mama zice să mănânc,

Nu pot! zic și eu și plâng.

Tata zice să mă îmbrac,

-Chiar nu pot, nu mă prefac!

Cu colegii mei nu pot

Să mă joc, sunt cam necopt!

…

Azi, bunicul supărat,

În grădină m-a chemat:

-Uite, aici am îngropat

Pe Nu Pot, da, am scăpat!

De acum limpede să știi

Că POT, prieten îți va fi!

…

Acum sunt învingător,

Pot să fac totul ușor!

Pupirici, un arici care caută pupici!

În grădină la bunici, ia te uită, Pupirici! Nu știți cine-i Pupirici? Dânsul este un arici. Astăzi pare supărat. Oare ce i s-a întâmplat?

-Pupirici, afară-i soare, lumea-i plină de culoare, totu-i vesel, luminat, tu de ce ești supărat? întreb eu, curioasă să aflu pricina supărării ariciului. Că doar e prietenul meu și după cum deja știți, prietenii își poartă de grijă unii, altora, se ajută la nevoie și câte altele nu fac prietenii unii pentru ceilalți!

Eu, de exemplu, îmi dau silința să vorbesc în versuri, pentru că așa îi place lui Pupirici.

-Mulțumesc de întrebare, știi doar, sufletul mă doare, vreau și eu o îmbrățișare! Dacă îmi dai și un pupic, o să cresc, mă fac voinic! Prietene, încerci un pic? întreabă Pupirici.

-Hai, nu mai fi supărat, știi doar, că am încercat! Ce să fac? M-ai înțepat!

-Daaa, nu prea ai insistat! Blana mea rău îți displace, gata eu nu mai vreau ace. Nici măcar mămica mea nu mă poate îmbrățișa. De pupici, nu mai vorbesc! Eu cerșesc și tot cerșesc, dar nici unul nu primesc! Cred că nimeni nu mă place. Tu, în locul meu, ce ai face?

-Acele nu-s fără rost. Sigur îți sunt de folos! Dacă nu ai avea ace, multe animale feroce nu ți-ar da pace! Și, drept să îți spun, fără ele nici nu ai mai fi așa simpatic! încerc eu să îl liniștesc.

-Sunt simpatic? întreabă Pupirici, înseninându-se.

-Ooo, da! Toți copiii de la grădiniță te îndrăgesc!

-Vreau să merg la grădiniță!

-Asta nu e cu putință! Mama ta s-ar supăra, haide să te duc la ea!

-Nuuu! Sunt foarte hotărât. Nu mă întorc acasă fără îmbrățișări și pupici. Mi-e indiferent ce zici!

-Zic să fie într-un ceas bun! Uff, ce aricel nebun! Mai hotărât ca niciodată, Pupirici se strecoară printre scândurile gardului, direct în curte, unde o cloșcă își răsfață puii, dându-le câte un pupic, de la puiul cel mai mare până la cel mai mic. La vederea ariciului cotcodăcește speriată și își adună puii sub aripile sale ocrotitoare.

-Cotcodac, ce arătare!!! zice cloșca, vădit speriată.

-Doamnă Clonțoasă, fii, te rog, mărinimoasă și dă-mi o îmbrățișare !

-Clonțoasă, zici? Ia de aici! cotcodăcește cloșca, înfingându-și clonțul în acele ariciului. Și, să știi, nu îmi pare deloc bine că te văd!

-Ajutooor, cotcodac, m-ai înțepat, lasă că îți vin eu de hac! cotcodăcește găina.

Arciul se face minge, cloșca îl împinge către un dulău, se înțeapă ,,clonțoasa,, din nou, apoi fuge îngrijorată către puișori.

-Ham, ham, ce arătare! E plin de țepi pe spinare. Oare e periculos? Simt deja că-s furios! latră câinele privind nedumerit către musafirul nepoftit.

Simțind pericolul, ariciul rămâne minge și dulăul îl împinge către pisica din prag.

-Fugi de aici, că nu îmi ești drag! miaună pisica.

Ariciul nu se dă dus, scoate boticul și zice:

-Doamnă Miorlăitoare, dacă îmi dai un pupic, promit să plec și nu mai cer nimic!

-Miorlăitoare, îmi zici? Miau, miau, miau, ce măscărici!

-Arici, asta sunt! Nicidecum nu-s măscărici! Nu înțeleg, ce aveți cu mine, chiar nu vă puteți abține? Sunt arici și-s doar un pui care nu face rău nimănui. Un pupic și o îmbrățișare, atât vreau! E prea mult, oare?

-Numără până la trei și o să îți dau un pupic, vrei? se înduplecă pisica .

-Vreau, dar eu nu știu să număr!

-Te învăț eu. Spune împreună cu mine: unu, doi, trei.

-Unu, doi, trei! Am reușit. Aștept pupicul promis!

Pisica se apropie precaută, își face curaj, dar vai, ce supărare! Se înțeapă tare, tare…

-Miau, miau, miau, ce rău mă doare, vai ce rău m-ai înțepat, ai văzut, am încercat! Rămâi cu bine, eu am plecat!

Supărat și neîmbrățișat ariciul se rostogolește, pare că nu se mai oprește și într-o băltoacă nimerește. O rățușcă speriată îl ceartă:

-Mac, mac, mac, m-am speriat. Văd că nu te pricepi la înotat. Nu-i nimic, nimeni nu s-a născut învățat. Hai, că te ajut eu!

-Nuuu, eu aștept cu nerăbdare doar atât, o îmbrățișare de ,,te iubesc,, și câțiva pupici. Ce zici?

-Ești drăguț și te-aș îmbrățișa, ești sigur că nu mă vei înțepa? întreabă rățușca precaută.

-Nu, nu sunt sigur, dar poți încerca, doar așa vei afla!

-Numără până la cinci și o să îți dau câțiva pupici! Fără îmbrățișare, că riscul e prea mare!

-Nu știu să număr decât până la trei. M-a învățat pisica.

-Spune împreună cu mine: unu, doi, trei, patru, cinci.

-Unu, doi, trei ,patru ,cinci! Uite-mă , sunt tot aici! Nu plec până nu îmi dai pupici!

Rățușca, ce-i drept încearcă, însă peste tot se înțeapă.

-Îmi pare rău, Pupirici, dar, te rog, pleacă de aici! Să știi, chiar m-am supărat, tare rău m-ai înțepat!

Dezamăgit, Pupirici se îndreaptă către grajdul cu animale, unde dă nas în nas cu un căluț care, speriat, se pune pe nechezat.

-Chiar că nu m-am așteptat, tu un animal așa mare să te sperii de mine. Ce întâmplare! Fricosule, hai și dă-mi o îmbrățișare!

-Eu nu-s nicidecum fricos, doar că tu ești prea țepos! Și oricât aș încerca, nu te voi putea îmbrățișa!

-Numără până la șapte și îți dau o cană cu lapte! mugește văcuța cu blândețe.

-Nu vreau lapte, vreau pupici, ai putea să-mi dai, ce zici?

-Hai întâi să numărăm: unu ,doi, trei, patru, cinci, șase, șapte!

-Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte! Am reușit! Merit o îmbrățișare! Cine, cine, mi-o dă, oare?

Încearcă văcuța, încearcă și căluțul, ba chiar și o oiță insistă cu bunăvoință, însă în zadar. Ce coșmar! Acele rău le înțeapă și ele renunță, nu au ce să facă.

Aricel, de supărare, se retrage sub o floare. O floare de păpădie transformată în puf ca și ultimă încercare de a se înălța la Soare.

O albină se așază curioasă lângă Pupirici:

-Totul în jur e veselie, e culoare, e magie, ce îți lipsește ție?

-O îmbrățișare, asta îmi lipsește! Nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă poate îmbrățișa!

– Ei, nu-i chiar așa! zice albina privindu-l cu duioșie.

-Ba, da! Hai, încearcă dumneata!

– Aș vrea, dar mă tem că te voi înțepa!

– Dumneata? se miră ariciul.

-Da, chiar eu! Sunt înzestrată cu un ac pe care adesea nu îl pot controla!

-Chiar așa?

-Da, da! Nu ești singurul care nu poate fi îmbrățișat! Sunt harnică și de folos însă lumea pare a fi pe dos. Nu primesc nici un pupic. Ce pot să zic? Mă mulțumesc cu faptul că sunt apreciată, deși aș vrea și eu să fiu îmbrățișată…

Un vânt cald, ocrotitor îi mângâie încetișor, șoptindu-le:

– Căutați în inimioară, acolo-i adevărata comoară!

-Cum să facem asta? întreabă, curios Pupirici.

-Da, chiar așa? Unde-i inimioara mea? întreabă albina .O aud! E aici, da, da…

Tot cătând în inimioară, Pupirici simte cum vântul își face loc printre acele sale, mângâindu-l blând. Simte apoi îmbrățișarea soarelui și pupici, mulți pupici de la puful de păpădie. Ce magie! În drumul lui către soare, puful dă câte o binecuvântare celor dispuși să o primească.

-Ce îmbrățișare fină și ce căldură divină, simt la mine în inimioară! exclamă Pupirici.

-Câtă pace și ce bucurie, așa îmbrățișări și pupici, să tot fie! adaugă și albinuța, din ce în ce mai atentă la comoara din inima sa și la ceea ce se petrece în jur.

-Totul în jur e mângâiere! Soarele, aerul, vântul, ce plăcere! strigă Pupirici, rostogolindu-se vesel către albinuță. Tot ce am în inimioară, se revarsă acum afară! Nu mai e nevoie să cerșesc câte o îmbrățișare, primesc gratis de la soare! Și pupici, ia de aici! zice Pupirici scuturând o păpădie către albinuța zglobie.

-Mulțumesc, Pupirici! Noi doi vom rămâne amici! Înainte de plecare am totuși o întrebare:

-Copiii, în inimioară, au și ei așa comoară?

Pentru răspuns și orice fel de mângâiere, promit să vă îndulcesc cu miere!

–

O prietenie de vis

Petruș așteaptă cu nerăbdare prima ninsoare, care nu întârzie să apară. La început câțiva fulgi de nea dansează tango-polca, apoi se așază cuminte, fără cuvinte, unde nimeresc: unul mai jucăuș se așază pe nasul lui Petruș, altul își face culcuș pe boticul lui Lăbuș, cățel adevărat nu de pluș, unul pe coada unei pisici, toți sunt fulgi de poveste, mirifici! Uite, doi par inamici, se iau la harță și o găină-i înhață, altul face tărăboi, câțiva stau pe un butoi…

Fascinat, Petruș deschide ușa și desculț cum, e fuge până la poartă, se învârte roată-roată, repetând în șoaptă:

-Ninge, ninge și la tălpi mă frige!

-Vino imediat în casă! îi strigă bunica îngrijorată.

-Vreau să fac un om de zăpadă, să-l admire întregul sat!

-Ehee, mai ai de așteptat! Deocamdată, hai la îmbrăcat!

Fulgii s-au așezat, strat după strat și când s-au adunat cât să-i ajungă lui Petruș până la genunchi, acesta se îmbracă și hotărât, iese în curte unde se pune pe treabă. A lucrat o oră întreagă și tot nu a terminat.

-Omul de zăpadă nu are cap, ce mă fac, am înghețat!

-Petruș, vino să bei un ceai fierbinte cu mine!

-Bunico, parcă îmi ghicești gândurile!

După ce a băut ceaiul și s-a mai încălzit, Petruș a schimbat mănușile ude cu unele uscate și nu s-a lăsat până ce creația sa nu a ieșit cum și-a dorit. Un proiect desăvârșit! A muncit, a șlefuit până ce și omul de zăpadă a obosit:

-M-ai aranjat într-un fel! Vrei să faci din mine top-model? pare să întrebe omul de zăpadă.

-Nu ești un om oarecare, uite, acum îți dau culoare!

I-a pus Petruș un fular roșu, un papion verde , o vestă galbenă, un joben violet, un brâu din sfoară albastră și la sfârșit paltonul asortat cu papionul.

-Parcă aș fi un curcubeu, da ăsta-s eu ! se resemnează omul de zăpadă.

-După ce l-a bulgărit, mai cu milă, că-i muncit, Petruș a hotărât să îi pună un nume:

-Ce zici de Zom? Z de la zăpadă!

-Dacă nu ai nimic de zis, rămâne cum am stabilit, deci Zom este numele tău! zice Petruș mândru de creația lui. Cum în casă nu îl putea lua, Petruș zilnic petrecea timp îndelungat cu Zom, stând la povești și la sfat. Așa drag a prins de Zom că îl lua cu el și în somn, unde visa că Zom e cu adevărat om.

-Sunt convins că înțelegi tot ce îți spun, prieten bun!

Zom părea să fie fascinat de toate câte vedea și auzea. Câteodată, Petruș îl îmbrățișa și Zom tresărea, ori, poate, i se părea.

-Ușurel, că mă topesc de dragul tău! părea să zică Zom.

Într-una din zile, după ce Petruș s-a jucat și ca de obicei a discutat cu Zom, i s-a făcut somn și fără ca bunica să insiste a mers la culcare, ziua în amiaza mare. A adormit cu ochii la flacăra din sobă care pâlpâia odihnitor. N-a apucat să vadă cum o scânteie jucăușă a sărit direct pe cățelul din pluș.

-Petruș, Petruș! pare că îl strigă cineva în vis. Îl vede apoi pe Zom luptându-se cu flăcările, totul pare în zadar, ce coșmar! Flăcările îl cuprind pe Zom care se ia la trântă cu ele, flacără după flacără piere, însă nici din Zom nu mai rămâne aproape nimic. Pic, pic, picătură cu picătură, până rămâne doar zgură!

-Petruș, Petruș, ce s-a întâmplat aici! strigă bunica, dând buzna în cameră. Focul nu mai arde, cățelușul are urechile arse, o păturică e arsă la capete , stropi de apă peste tot, parcă a fost potop!

-Zom, unde-i Zom? întreabă Petruș, repezindu-se în curte unde pe locul în care fusese Zom erau acum doar paltonul, jobenul și papionul.

-O prietenie de vis e fără sfârșit! șoptește Petruș, hotărât să își făurească din nou prietenul.

A fost vis, ori s-a întâmplat cu adevărat? Eu zic să vă puneți pe cercetat!

Găinușa smerită

Găinușa cea pestriță, astăzi e de-a dreptul tristă: a ouat primul ei ou, l-a privit încântată și nicicum de el nu voia să se despartă. Cotcodăcește veselă prin curte, anunțându-și suratele:

-Cotcodac, am ouat primul meu ou! E alb neted și lucios, nu am văzut nicicând ceva mai frumos! Dar unde e? se întreabă găinușa speriată, întorcându-se la cuibar. Aici l-am lăsat, cineva mi l-a furat. Care dintre voi? Acuzate pe nedrept, suratele ei fac mare tărăboi:

-Nu te lua de noi! Dacă încă nu ai aflat, să știi că rostul nostru este să facem zilnic câte un ou pentru mătușa Catinca și Moș Costache care ne hrănesc, ne apără și ne adăpostesc. Hai, că nu-i greu, doar nu ai vrea să trăiești, așa, fără recunoștință și fără rost!

-Îmi vreau oul înapoi, cotcodac, altul nici că am să mai fac! hotărăște găinușa cea pestriță.

Și s-a ținut de cuvânt. Și cum asta nu-i pare a fi îndeajuns, găinușa hotărăște să părăsească curtea unde are din belșug boabe de grâu, porumb, iarbă verde și un adăpost curat.

-De ce vrei să pleci surată? întreabă una dintre găini.

-Plec, nu vezi cum sunt tratată? Aici mă simt exploatată!

-Noi aici trăim cu rost, dar dacă tu vrei alt adăpost…

Degeaba îi taie cocoșul calea!

-Dă-te la o parte, valea! De ce nu m-ai apărat, când oul mi-a fost luat? întreabă găina cocoțându-se pe spinarea cocoșului și de acolo pe gard , apoi pe aici ți-e drumul!

Când la deal și când la vale s-a plimbat fără încetare. Flămândă și însetată se îndreaptă către lac.

-Cotcodac, și acum ce o să fac? Unde găsesc eu mâncare? Hei, tăcute viețuitoare, îmi dați ceva de mâncare ? întreabă găinușa adresându-se peștilor care se zbenguiau veseli în apă.

Cum nici un pește nu catadicsi să îi răspundă, găinușa se adresă unei broscuțe:

-Hei, dumneata, am avut suficientă răbdare, îmi dai ceva de mâncare?

-Da, unde te crezi ființă ingrată, la tine în poiată? Aici fiecare își caută singur de mâncare, oac! zice broscuța și sare în lac.

Crezând că lacul e plin cu grăunțe, găinușa sare și ea. Dar, vai, apa o înghite cât ai zice pește. Nu știe să înoate, cine din apă o va scoate? Uite că are noroc și zile de trăit. Un pescar asistă la încercarea tristă prin care trece găinușa și se repede să o scoată din apă, zicându-i:

-Găină care să înoate nu există! Du-te mai bine acasă, că te caută mătușa Catinca. Altfel vei sfârși rău, crede-mă!

Murată, speriată, înfometată, găinușa nu se lasă:

-Cotcodac, eu cu dânsa nu mă împac, să îmi dea oul înapoi!

-Îți dă hrană, adăpost, fugi acasă, fă-ți un rost! Și pentru tot ce primești, cu recunoștință câte un ou să dăruiești!

Găinușa se încăpățânează și, crezându-se vitează, se avântă prin stufăriș unde vine, vine pe furiș cine credeți? Ați ghicit! Vulpea cea înfometată, în căutare de pradă. Acum, iată a găsit!

-Mmmm, nu mai e nevoie să merg până la poiată ! Încotro găinușă naufragiată?

-Da, cine ești dumneata?

-Vulpea, cine altcineva! Hai, vino cu mine în vizuină, te invit la cină!

De unde să știe găinușa pestriță, care nu mai văzuse vreo vulpe până acum, că tocmai ea e cina de care vulpea vorbea. Ajunsă în vizuină, vulpea rânjește, zicând:

-Pregătește-te pentru cină!

Găinușa simte pericolul, dă să fugă, vulpea însă taie calea.

-Cotcodac, nu vreau să mor, ajutor!

Disperată dă din aripă, cotcodăcește, zgârie vulpea pe față și, ca prin minune, scapă. Doar că un uliu o înhață. De așa sperietură găinușa scapă oul pe care îl ținea cu încăpățânare, chiar când uliul se afla deasupra curții mătușii Catinca. Vrând să prindă oul, uliul scapă găinușa care umple găletușa cu grăunțe pe care moș Costică o pregătise pentru păsările din curte.

-Ce minune, ce minune, parcă ai picat din cer! Cât te-am căutat, pe unde ai umblat? întreabă mătușa Catinca privind năucă către găleata din mâna lui Moș Costică.

Smerită, găinușa pestriță, recunoscătoare și cu multă bunăcuviință, scoate blând un cotcodac.

-Zilnic, ouă am să vă fac, cotcodac!

Semeni vânt, culegi furtună

E o zi frumoasă de toamnă. Copacii se răsfață sub soarele blând al dimineții, privind către prichindeii care merg veseli la grădiniță de mână cu părinții lor.

-Plouă, plouă cu frunze! exclamă Cosmin rotindu-se sub ploaia de frunze galben-roșcate ce întinde covor foșnitor înaintea lui. Își ia apoi la revedere de la un stol de rândunele care plecau către locuri mai calde.

-Ne vedem la primăvară, la revedere! Mi-ar plăcea să merg cu voi, dar nu pot lipsi de la grădiniță. Și nici nu pot zbura…

-Am ajuns! îl anunță mama. Uite grădinița unde vei învăța un alt fel de zbor. Aici este locul unde tu înveți zi de zi să te joci și să împarți ceea ce ai cu ceilalți copii.

-E frumos la grădiniță, sunt aici mulți copii, jucării, dar aș vrea să rămâi și tu cu mine!

-Astăzi după ce ies de la serviciu, o să mergem împreună cu tata în parc, la locul tău preferat de joacă !

-Abia aștept, promit să nu plâng de dorul vostru, azi la grădiniță, poți pleca mama, mă descurc! promite Cosmin.

Câteva lacrimi tot i s-au prelins pe obraz, nu a văzut nimeni însă.

Nu departe de Cosmin se juca Dan, trist și el că părinții nu pot rămâne cu el la grădiniță. Știa că părinții îl iubesc, așa cum și el îi iubește pe ei și că în fiecare zi, la aceeași oră îl iau acasă, dar lui tot îi era dor de ei, deși a trecut o lună de când frecventează grădinița. Câteva lacrimi îi inundă avionul cu care încearcă să se joace.

-Ce avion frumos! își zice Cosmin, în timp ce îl smulge din mâna lui Dan, fără să îi pese de lacrimile acestuia.

Țipând cât îl țineau puterile Dan trage de aripile avionului. Rezistentă jucărie! Nu s-a rupt, însă Dan a căzut pe spate împins de Cosmin.

-Luați loc, vă rog, pe scăunele! îi invită doamna educatoare pe toți copiii din grupă.

Grădinița este locul unde nu vi se poate întâmpla nimic rău, dacă voi veți învăța să aveți grijă unii de ceilalți. Ce a greșit Cosmin? întreabă Doamna.

Știți să spuneți voi, copii care ascultați povestea, ce a greșit Cosmin?

Da, așa este, Cosmin trebuia să îl roage frumos pe Dan să îi împrumute jucăria, ori să se joace împreună.

-Dar eu nu vreau să îi dau jucăria! zice Dan.

-În acest caz, Cosmin trebuie să își caute altă jucărie, uite sunt multe jucării care așteaptă să vă jucați cu ele.

Credeți că a înțeles Cosmin sfaturile doamnei educatoare? Nuuu! Imediat ce s-a ridicat de pe scăunel s-a repezit către elicopterul lui Emilian.

-E jucăria mea! insistă Emilian.

-Acum e a mea! declară Cosmin.

-Va fi a ta după ce renunță Emilian la ea, hotărăște doamna educatoare, supărată de așa purtare.

Timpul trece și se face ora zece.

-Ca să aveți poftă de mâncare, ieșim zece minute la soare! zice doamna educatoare. Fără jucării, ieșim la alergat. Cine nu-i gata și vrea ajutat? Sunteți pregătiți? Ieșiți în ordine, apoi fugiți!!!

Odată ajuns în curte, Cosmin scoate din buzunar un roboțel. Sfidător, se joacă cu el în văzul tuturor. Doar că nimeni nu îl bagă în seamă. Copiii sunt ocupați cu alergatul sub razele blânde ale soarelui. Se iau la întrecere unii cu ceilalți și cu un vânticel călduț atras în curte de veselia copiilor.

Pentru că, deocamdată, nimeni nu vrea să se joace cu el, Cosmin aleargă singur ținând roboțelul deasupra capului.

Deodată, fără vreo avertizare, roboțelul dispare.

-Unde e roboțelul meu, vreau robotul, unde e? strigă Cosmin.

-Priviți, priviți cioara! strigă Emilian. Uite-o, zboară grăbită, ținând strâns cu ghearele robotul lui Cosmin. Hei, robotul nu e nucă, cioară năucă!

-Ne pare rău de roboțelul tău, dar am stabilit că ieșim în curte fără jucării. Acum nu ai încotro, vei suporta consecințele neascultării tale! îi amintește doamna educatoare.

Cosmin se lasă să cadă pe spate și plânge, țipă cât poate în timp ce Dan își amintește vorbele bunicului: semeni vânt, culegi furtună. Oare, ce a vrut să spună?

–

Dorința Iuliei

Nu departe de blocul în care locuiește Iulia se află o librărie cu tot felul de rechizite și jucării. Dintre toate, Iuliei îi place o păpușă cu ochii verzi ca ai ei și cu o rochie de culoarea smaraldului. Zilnic, Iulia intră în librărie, privește păpușa apoi pleacă tristă către casă unde, în zadar, încearcă să își convingă mama să îi cumpere păpușa.

-Ai destule păpuși, la toamnă vei merge la școală, așadar urmează să cumpărăm rechizite! Acum bucură-te de vacanță și de jucăriile pe care le ai deja!

Adevărul este că mama Iuliei nu avea suficienți bani pentru a cumpăra păpușa. Se descurcau greu, doar din salariul mamei. Iulia are și tată dar a trecut multă vreme de când e plecat din țară și nu mai știau nimic despre el.

Câteva zile, Iulia nu a mai trecut pe la librărie, timp în care păpușa părea să îi ducă dorul. Era tot mai tristă. La fel era și Iulia.

-Așa nu se mai poate, trebuie să găsesc o idee salvatoare! hotărăște Iulia, îndreptându-se către librărie.

Pășește hotărâtă în librărie, doar că odată ajunsă în fața păpușii, mintea i s-a golit de orice idee salvatoare .

-Îți place mult păpușa, așa este? întreabă vânzătoarea.

-Mult, mult de tot! I-am pus și un nume: Amalia, vă place?

-E un nume frumos, uite ce îți propun eu: vino, timp de o săptămână, și mătură seara în fața librăriei și o să îți dau în schimb păpușa. Ce zici?

-Zic să mă mai gândesc!

-Bine, dar nu prea mult! A trecut o zi, două, trei, timp în care Iulia se tot gândea la oferta doamnei de la librărie.

-Mami, tu ce zici ,merită să accept ? întreabă Iulia, după ce îi povestește mamei despre oferta doamnei de la librărie.

-Merită să faci acest efort, dacă îți dorești așa mult păpușa! o încurajează mama.

Iulia iese grăbită din casă și intră veselă în librărie:

-Am hotărât să vă accept propunerea!

-Prea târziu, o altă fetiță a fost mai hotărâtă decât tine și seara mătură în fața librăriei.

De supărare Iuliei îi apar câteva lacrimi sub pleoape.

-Eu am încă două păpuși ca cea pe care o vrei tu. Dacă în continuare îți dorești păpușa îți propun să ai grijă două ore zilnic, timp de o săptămână, de cățelușul meu și vei primi păpușa.

-Dar mie îmi plac pisicile! murmură Iulia. O să mă gândesc la propunerea dumneavoastră.

-Hotărăște-te repede, dacă vrei să nu rămâi fără păpușă! o avertizează doamna.

S-a gândit, s-a tot gândit până când la fel ca prima oară a pățit. O altă fetiță avea acum grijă de cățeluș.

-Așa nu se mai poate! exclamă Iulia, de data asta foarte hotărâtă. Ce se întâmplă cu mine? Dacă aș fi fost mai hotărâtă, acum mă jucam cu păpușa. Iese din curte și dă năvală în librărie:

-Îmi doresc păpușa mai mult ca oricând. Ce aș putea face acum pentru a o putea obține?

-Văzând-o așa hotărâtă, vânzătoarea zice:

-Ai vrea să așezi în ordine, pe rafturile de jos, toate aceste cărți?

-Iulia privește atent cele câteva cutii pline cu cărți și fără să mai stea pe gânduri, hotărăște:

-Da, chiar acum încep să le ordonez!

Nu era tocmai ușoară activitatea Iuliei, dar primea încurajări de la păpușa care o privea insistent de pe raft. Erau multe cărți și trebuiau așezate după mărime, fiecare la locul potrivit. Dar cum nimic nu e imposibil când îți dorești un lucru și ești hotărât să îl obții, Iulia termină treaba și întreabă:

-Acum merit păpușa?

-Meriți păpușa și meriți aprecieri pentru efortul pe care l-ai făcut! Dacă vei fi mereu la fel de hotărâtă să faci eforturi pentru a obține ceea ce îți dorești, viața va fi darnică cu tine! Vacanță frumoasă în continuare! îi urează doamna vânzătoare îmbrățișând-o.

Mai neagră ca noaptea

Unei ciori i se năzări că, printre surate, ea ar fi mai neagră și mai frumoasă decât toate, drept pentru care le invită la adunare.

-Dragele mele, ieri, pe când stăteam la masă, un gândac mi-a zis:

-Crăiasă, fii bună și viața îmi lasă! Crăiasă, așa mi-a zis și, pe bună dreptate, spuneți și voi, nu sunt eu mai neagră decât toate?

-Soro, nu te mai prosti, în versuri nu mai ciorovăi și adu-ți aminte că toate suntem la fel de negre.

-Nu-i adevărat, nu-i adevărat, constat că te-a orbit invidia. Uite, zise ,,cioara- crăiasă,, rupându-și o pană, privește bine, sunt mai neagră decât voi!

-Vreau să văd și eu, și eu, și eu….

Și cum o pană nu era de ajuns, cioara își smulse, una câte una, toate penele și, din neagră cum era, arătă ca vai de ea.

Noroc că veni noaptea, mai neagră decât cioara și ,,crăiasa,, se pierdu în întuneric. Nu însă și prostia ei!

Povestirea a fost publicată în cartea ,,Animale îndrăgite,,- editura Lizuka Educativ.

Murdărel

Voi îl știți pe Murdărel? Vă rog, nu fugiți de el! E un copil, așa ca voi, are bucurii, nevoi, doar că încă nu a învățat că-i bine să fii curat. E adevărat, toți ne murdărim, când lucrăm, când alergăm și ne mai împiedicăm, însă repede ne curățăm. Nu și Ștefănel care, din cap până în picioare, tuș, noroi, mereu el are. Acasă sau la grădiniță zici că e altă ființă! Seamănă cu un purceluș, e simpatic și ghiduș, însă, orișicât ai vrea, nu îl poți îmbrățișa. Când o să-l întâlniți, dacă doriți, îi puteți găsi asemănare și cu alte viețuitoare. Însă și mai bine ar fi, dacă l-ați povățui , să semene cu un copil curat, ordonat, civilizat.

Se trezește dimineață, se spală pe dinți, pe față, însă, după ce mănâncă zici c-a venit de la muncă. Îi rămân urme de dulceață pe mânuțe și pe față, din lapte are mustață pentru că, dragul de el, nu folosește șervețel. Voi, copii, cum procedați, dulceața, când o mâncați? Daaa, și eu am zis la fel, ne trebuie șervețel!

-Grădinița ne așteaptă, hai să te îmbrac! Unde-s hainele, Ștefan? întreabă bunicul.

-Nu știu, poate în ghiozdan!

-Nu se poate, ce băiat, nu ești deloc ordonat! zice bunicul supărat.

Voi, unde puneți hainele, copii? În frigider, în cada de la baie ori poate le țineți sub pat. Vai, Ștefan, vai ce băiat!

Sigur că da, când ne întoarcem de la grădiniță, știe orice băiat și fetiță, așezăm hainele pe cuier, în șifonier. Așa, a doua zi dimineață vom ști de unde să le luăm, nu ne mai enervăm și nu întârziem la grădiniță. Încearcă și tu Ștefan, hai că nu mai ai 1 an!

Unde credeți că erau hainele lui Ștefănel? În cușca lui Acadel. Cum credeți că au ajuns acolo, copii?

A căutat bunicul, haine curate, a găsit, doar că erau puțin șifonate. Cum deja erau în întârziere au pornit grăbiți către grădiniță. Pe uliță au rămas câteva bălți, după ploaia de ieri. Ștefan nu a ratat nici una. În zadar încearcă să-l ferească bunicul, el sare fără încetare prin fiecare.

Au ajuns și la grădiniță și cu multă bunăcuviință, bunicul își cere scuze pentru întârziere. Copiii privesc mirați către Ștefan care arată precum un dalmațian și se feresc să îl primească lângă ei.

-Răbdare! zice doamna educatoare. Ștefan, ai pe hol, în cuier, haine de schimb. Când ești gata te întorci în clasă. Te așteptăm!

Ștefan , ajutat de bunicul, se schimbă de haine și se întoarce repede în clasă, să nu piardă din povestea pe care doamna educatoare urma să o citească.

-Acum cine îl primește alături pe Ștefănel?

-Eu, eu ,eu! strigă copii. Toți îl iubesc pe Ștefănel, doar că nu le place când e murdărel.

Timpul trece repede și se face zece.

-E vremea pentru gustare. Facem azi o masă mare?

-Daaaaa! strigă toți în cor. Le place să mănânce împreună așa că adună pachetele la un loc, decorează măsuțele adunate laolaltă și după ce își spală insistent mânuțele, se înfruptă din grămada de bunătăți. Ștefănel, mănâncă și el, nu vorbește, însă nu știu cum reușește că după puțin timp arată ca un ursuleț.

-Prăjitura cu ciocolată mi s-a întins pe față, toată! Ea e vinovată! zice Ștefănel întinzând mâna către o portocală.

-Oprește-te, nu da năvală, ai timp și de portocală. Pe masă mereu avem șervețele. La ce folosesc ele?

-Le folosim, atunci când ne murdărim! răspunde Marin. Toți știm!

-Știe și Ștefănel, doar că lui îi place să fie murdărel! glumește Adina, colegă de grupă.

-Nu îmi place! ripostează Ștefănel în timp ce își șterge mânuțele, apoi fața și chiar masa.

-Bravo, Ștefănel cel curățel! îl felicită doamna educatoare.

Fiind astfel încurajat, Ștefan a făcut și în clasă curat. A luat o măturică și unde găsea o firmiturică o aduna pe faraș.

-Azi, la curățenie, ai fost fruntaș! observă Maria, colegă de grupă.

-După ce au scris semne grafice în caiete, Doamna îi îndeamnă să se îmbrace pe îndelete pentru că vor ieși să facă mișcare în curtea grădiniței.

-Ajutați-vă unii pe ceilalți la îmbrăcat , doar așa vom reuși să ajungem mai repede în curte! le amintește doamna educatoare.

-Suntem gata! anunță copiii.

-Să pornim la joacă! îi îndeamnă Doamna.

Câte unul, câte doi, toți copiii ies vioi și aleargă către locul de joacă. Ștefan însă este atras de o băltoacă.

-Copii, veniți, veniți! Cine poate să sară ca mine, peste apă? întreabă Ștefan cu ochii țintă către baltă.

Își ia avânt și zdup, sare chiar în mijlocul bălții. Cade pe spate, speriat se întoarce pe o parte, dă să se ridice și cade iar. Ce coșmar!

Doamna educatoare se grăbește să îl ajute, dar mai repede decât ea, câțiva nori, supărați de așa întâmplare hotărăsc să o repare și toarnă ploaie ca din găleată alungând copiii în clasă. Ștefan se ridică încet și până să iasă din baltă, ploaia îl spală pe toate părțile. Acum zici că-i îngeraș. Ce copil poznaș!

Bucuros de așa duș, Ștefan nu se mai dă dus. Se învârte, se rotește, aleargă, sărbătorește până Doamna îl oprește, zicându-i:

-Hei, copil al ploii, ne place când ești curat, dar noi nu te vrem murat !

În timp ce Ștefan intră în clasă, unde copiii îl așteaptă cu haine uscate, ploaia își vede de treabă, bucurând natura întreagă.

DIN POVESTIRE, POEZIE:

MURDĂREL

Cine-i arătarea care

Merge pe două picioare?

Seamănă cu un purceluș,

Să ne ascundem, nu-i de pluș!

Nu-i nici urs, nici purceluș,

E un copil murdar de tuș,

Să se spele nu îi place,

Umblă însă prin băltoace

Și din cap până în picioare

Numai tuș și noroi , are!

Toți copiii fug de el

Și îl strigă: Murdărel!

……………………………………………

Ia te uită, o săgeată!

Supărați norii se ceartă:

-Nu ne place Murdărel,

Haideți, să-l spălăm nițel!

…………………………………………..

De sub dușul buclucaș

A ieșit un îngeraș!

Pomul dorințelor împlinite

E primăvară! Mai mult în calendar decât afară, însă firul de iarbă, sătul de atâta răcoare, iese la soare. Ici-colo câte un ghiocel se înclină smerit în fața naturii care se pregătește să renască, iar Răzvan cel năzdrăvan privește cu nasul turtit de geam forfota de afară unde tatăl său aliniază lângă gard câțiva copăcei ce urmează a fi plantați, în grădina din spatele casei.

-Vreau să alerg, să simt vântul de primăvară mângâindu-mi fața, să mă cațăr în copaci și vreau, mult de tot, o bicicletă! strigă Răzvan ,deschizând geamul.

-Îmbracă-te bine, încă e frig , apoi vino afară! Ți-am pregătit o surpriză! zice tatăl.

-Mi-ai cumpărat o bicicletă?

-Ți-am cumpărat un hârleț.

-Ce să fac cu el, nu sunt cam mic pentru un hârleț? Mai bine îmi cumpărai un trenuleț!

-Ți-am cumpărat hârleț pe măsura ta. Și nu te lăcomi, vrei și bicicletă și trenuleț, ce isteț!

Răzvan se îmbracă bine și iese bucuros afară.

-Vom planta împreună un pom, în care vom agăța dorințele tale, scrise pe hârtie.

-Tata, dar eu nu am învățat încă să scriu, sunt la grupa mare, ai uitat?

-Nu am uitat, dar învățarea literelor ar putea fi una din dorințele tale.

-Știu câteva litere!

-Ca să poți citi singur povești, când eu ori mama ta suntem ocupați, e necesar să le înveți pe toate.

-Până învăț să citesc și să scriu, o să desenez dorințele mele și le voi agăța în pom . Îl voi numi Pomul dorințelor împlinite.

-Ca să plantăm pomul, săpăm întâi o groapă și, în timp ce facem asta ne imaginăm că dorința e deja îndeplinită. Mulțumim și ne bucurăm pentru asta. Să ții minte că imaginația are o putere foarte mare și oricând, în viață, dacă vei ști să o folosești, ea te va ajuta să îți împlinești dorințele. Hai, la treabă! îl îndeamnă tata pe Răzvan.

Împreună au reușit în scurt timp să planteze copacul. Apoi Răzvan a intrat în casă unde a desenat o bicicletă și a agățat apoi desenul în pom, imaginându- și în continuare că dorința e deja împlinită.

-Atât de bine ai plantat copacul și atât de puternică a fost dorința ta încât, uite, s-a și îndeplinit! zice tatăl, în timp ce-i dăruiește bicicleta.

-Minunat, uite chiar acum merg să mă plimb cu ea! Oare mai știu să merg cu bicicleta? întreabă Răzvan, care și-a amintit că trecuse ceva timp de când verișorul său, Bogdan, îl învățase mersul pe bicicletă.

Încalecă precaut și constată că mersul pe bicicletă, ca și înotul nu se uită.

-Răzvan, Răzvan, învață-mă și pe mine să merg cu bicicleta ! îl roagă Marius, vecinul lui cu care se juca adesea.

-Nici nu mă gândesc, cumpără-ți și tu bicicletă!

Marius rămâne trist în urmă, gândindu-se că mamei lui abia îi ajung banii pentru mâncare.

-Dacă aș avea și eu tătic, poate mi-ar cumpăra! se gândește Marius care nu își amintește nici cum arată tatăl său. A plecat pe când Marius avea câteva luni și nu s-a mai întors.

Toată ziua s-a plimbat Răzvan cu bicicleta, în timp ce Marius încerca să își repare singur trotineta pe care o primise de la un vecin care crescuse și nu o mai folosea.

Seara, obosit de atâta plimbat, Răzvan s-a dus devreme la culcare. A adormit repede, însă nu a avut un somn liniștit. I-a apărut în vis copăcelul pe care îl plantase. Plăngea.

-De ce plângi, copăcelule!

-Plâng pentru că nu pot înflori!

-De ce nu poți înflori?

-Dorința pe care ai agățat-o în crengile mele ne leagă tainic unul de celălalt și atâta timp cât suflețelul tău nu poate înflori nici eu nu înfloresc.

-De ce nu poate înflori suflețelul meu?

-Pentru că încă nu ai învățat să împlinești și tu dorințele celorlalți! a zis copăcelul apoi a dispărut.

A doua zi dimineață Răzvan s-a trezit cu visul în minte. Își pierduse entuziasmul și bucuria pe care le simțise cu o zi înainte, când s-a plimbat vesel cu bicicleta. Cu gândul la ceea ce visase, Răzvan a luat bicicleta și s-a oprit în fața porții lui Marius:

-Vrei să ne plimbăm împreună? întreabă Răzvan.

– Sigur că da! zice Marius bucuros . Să iau și trotineta? Am reușit să o repar!

-Nu acum! După ce te învăț să mergi cu bicicleta, eu o să merg cu trotineta!

Nu i-a fost greu să învețe sub îndrumarea lui Răzvan căruia îi revenise, ca prin minune, entuziasmul și bucuria.

Spre seară marea le-a fost mirarea când au constatat că Pomul dorințelor împlinite a înflorit.

-Tată, tată, ai văzut? Pomul plantat de noi are o floare pe una din crengi!

-Nu doar pomul, văd că și suflețelul tău e în floare! Ești vesel, fericit, mulțumit…

-Da, sunt așa pentru că l-am ajutat pe Marius să meargă cu bicicleta. Am învățat să împlinesc și eu dorințe. Tată, hai să mai plantăm un frățior pentru Pomul dorințelor împlinite!

-Vă ajut și eu! se oferă Marius.

Au plantat mulți frățiori, care, rând pe rând, au înflorit odată cu faptele bune și dorințele împlinite ale celor doi prieteni.

Voi ce simțiți copii, când faceți o faptă bună? Cine vrea să ne spună?

Pisica leneșă

În curte la bunica una este Pisi-prinți-miaunica. Ea e pisică de soi, nu-i așa cum o știți voi! Treaba ei este să toarcă și năsucul să își întoarcă, dacă vede un șoricel.

-Eu nu mă ating de el! zice Pisi- prințesica. Vă place de Miaunica? Cât e ziua de lungă își curăță tacticos blănița și cerșește atenție de la bunica. Și mai cerșește ceva: lapte cu miere. Ce maniere!

Bunica o iubește, firește, însă într-o zi , când Prinți-miaunica , pe furiș, i-a lins dulceața din farfuria cu lapte și griș, pisi a fost pe drept expulzată de bunica enervată:

-Șoriceii râd de tine, mâncarea pe care ți-o dau eu nu îți convine, haide, pleacă la plimbare în căutare de altă stăpână, mai înțelegătoare.

-Să știi, nu mă mai întorc! amenință pisica.

-Drum bun și mult noroc! zice bunica.

-Lasă, lasă o să găsesc eu o bunică mai bună decât tine, miau, miorlauuuu, văd că de mine nu îți mai convine! continuă pisica să se tânguiască.

-Nu va fi așa ușor, mergi cu bine, puișor! nu se lasă nici bunica, sigură fiind că pisica se va întoarce curând, cum a făcut de fiecare dată.

De data asta însă, pisica pare mai hotărâtă ca de obicei:

-Nu mă mai întorc ca altădată, m-am convins, nu-s deloc apreciată!

-Ham, ham, nu poți fi apreciată, doar pentru că ești frumoasă, pufoasă și mofturoasă. Se știe, oricare ființă vie are pe lume un rost. Al tău e să ții șoriceii departe de casă. Nu mai fi simandicoasă! Pune-te pe treabă și șoriceii îi aleargă! latră Negruț către pisică.

-Cum adică? Mie nu îmi plac șoriceii, nu o să mă apropii de ei, eu vreau doar să fiu admirată, protejată și cât mai mult apreciată.

-Din vorbe văd că nu pricepi, ham, ham, hai pleacă în lume și așa, din ce vei păți, poate, te vei mai înțelepți! zice Negruț, sătul de mofturile pisicuței.

Pleacă pisica și după o zi de mers, flămândă, însetată și obosită, pisi dă peste o furnică:

-Vai, cât ești de mititică! Dacă ai fi și frumușică, așa ca mine, viața ar fi mai bună cu tine!

Dar sunt frumușică și în comparație cu tine sunt și harnică! zice furnica care știe că frumusețea nu ține loc de foame, așa că ea, cară în mușuroi mâncare cât pentru doi.

-Hei, oprește-te drăguță, dă-mi și mie o firimitură, azi n-am pus nimic în gură!

-Uită-te puțin la tine, ție chiar nu iți e rușine?

-Nu-i așa că sunt frumoasă, cred că ești invidioasă! zice pisica, neînțelegând pricina supărării furnicii.

-Uite ce-i, laudă-te tu cât vrei, eu n-am chef de tărăboi, mă grăbesc la mușuroi. Doamne dă-mi răbdare, lenea e cucoană mare!

-Totuși, dacă vrei o firimitură, fă aici o zgârietură! zice furnica, privind către câteva boabe de grâu bine înfipte în pământ.

-Treaba este pentru tine, lăbuțele mele-s fine! zice pisica, întorcându-i spatele.

Lihnită de foame și sete, abia dacă mai poate merge. Întâlnește o albină:

-Uite, altă gospodină! Ce rost are să alergi din floare în floare? Ce activitate obositoare!

-Tot ce fac are un rost. Uite, adun polen din floricele și din el, în stup, eu și suratele mele facem miere. Nu-i deloc obositor să fii de folos, e chiar odihnitor!

-Dă-mi și mie puțină miere!

-Ca să primești de mâncare, fii și tu folositoare. Stai cu noi, păzește stupul de șoricei și mănânci miere cât vrei!

-Nimeni nu mă apreciază, toți vreți să mă puneți la treabă! zice pisica plecând supărată, însetată, flămândă însă plină de ifose.

-Miau, uite , în sfârșit, o casă! or să mă primească ca pe o crăiasă.

Cu chiu cu vai, sare Pisi-miaunica gardul și, vai, în curte dă nas în nas cu un dulău.

-Aici nu e teritoriul tău! latră dulăul.

-Ajutor, miauuuu!

Vai, vai ce o mai ciufulește!

-Fă bine și liniștește-te! Vreau și eu să stau aici. Nu fur nimic, mă accepți, ce zici? întreabă pisica.

-Degeaba m-ai deranjat, locul este ocupat, noi avem deja o pisică cuminte, harnică. Uite, convinge-te singură! Vezi pe aici vreun șoricel?

-Uite unul în pălărie!

-Ha, ha, ham, e șoricel-jucărie! Tu sigur ești o pisică?

Cu coada între picioare și lihnită de foame , târâș-grăpiș, se întoarce pisica la bunica. Mănâncă din ogradă o boabă, apoi se așază smerită într-un colț unde meditează la zilele care urmează:

-De aici înainte, șoriceilor să luați aminte! În această curte există o pisică, nu mai e loc și pentru voi, hai, la război!

Bunica privește nedumerită către șoriceii care aleargă îngroziți încotro văd cu ochii, neștiind care-i pricina:

-Aaa, e mâța, bat-o vina! Nu știu ce s-a întâmplat, dar acum s-a transformat în pisic adevărat. Merită o mângiere și un castronaș cu lapte și miere! exclamă bunica, uimită.

Acum vă place de pisicuță, copii? Haideți un nume nou să îi găsim, unul potrivit după așa transformare. Aștept sugestii din mințile voastre sclipitoare!

Masă mare

– Vlad este un mofturos! zice Mihnea către doamna educatoare.

-De ce consideri că Vlad este mofturos?

-Pentru că zi de zi, vine cu ghiozdanul plin de bunătăți și când ne așezăm la masă, el vrea mâncarea noastră.

Copiii tocmai își pregăteau locul la măsuță pentru gustarea de la ora 10. Doamna educatoare hotărăște să îl urmărească mai atent pe Vlad, care, știa și ea, obișnuia să se înfrupte din pachețelele copiilor.

-Vlad, ce ai tu astăzi, în ghiozdănel?

-Am un sandviș, o banană și o prăjitură cu ciocolată.

-Ce bunătăți! Poftă bună! îi urează doamna educatoare.

-Mulțumesc, dar eu vreau puțină plăcintă de la Petru , o felie de măr de la Mirela, napolitane de la Marian și mai vreau…

-Oprește-te! Mănâncă ce ai tu în pachețel, așa cum fac și colegii tăi!

-Da, dar, eu vreau de la ei! zice Vlad supărat. Nu o să mai mănânc nimic!

-Ca să crești mare și sănătos, e necesar să te hrănești. Nu cred că vrei să te îmbolnăvești!

În zadar încearcă doamna educatoare să îl convingă pe Vlad să mănânce. Vlad se ridică de la masă și refuză să mănânce. A doua zi, în jurul orei 10, înainte de a se așeza copiii la masă, doamna educatoare se gândește, se tot gândește și o idee îi încolțește în minte. Voi cum ați proceda, copii? Ce ați face, dacă ați avea un coleg precum Vlăduț? Ascult…

Să vă spun ce a făcut doamna educatoare?

-Dragii mei, astăzi o să organizăm o masă festivă! hotărăște Doamna . Băieții or să mă ajute să adunăm măsuțele la un loc, iar apoi împreună cu fetițele le vom orna.

Ce forfotă plăcută! Fetițele, harnice precum albinuțele, aranjează pe măsuțe șervețele decupate de ele la activitatea de dimineață, în timp ce băieții dau fuga în curte și culeg câte un toporaș pe care îl așază tacticos lângă șervețelele de pe măsuțe. Doamna aprinde un bețișor parfumat și după ce copiii se întorc de la spălat, întreabă:

-Acum, ce credeți că urmează?

Chiar așa, voi ce credeți că urmează, copii?

-Acum, o să puneți fiecare tot ce aveți în pachețele la mijlocul mesei și o să mâncați împreună din mormanul cu bunătăți! Nu uitați, gura închisă, când mâncați! Mestecați îndelung și nu vorbiți, decât dacă este necesar. Poftă bună!

-Mmmm, ce bun e! se auzea din când în când. Erau așa încântați, încât nu se puteau abține. Mmmm, uite aici ciocolățică, dă și mie plăcințică!

Doamna educatoare îi privește cu drag, mulțumită de ideea care se dovedește a fi savurată de copii.

Nu durează mult până când mormanul cu bunătăți dispare. Nu rămân nici măcar firimituri.

După ce șterg și așază măsuțele la loc, doamna educatoare întreabă:

-Cum a fost astăzi gustarea?

-Mâncarea e mult mai bună, când o mâncăm împreună! zice Vlad, încântat, de ideea doamnei educatoare.

-Mai vreau să facem masă mare! zice și Codrin.

-Și noi mai vrem! spun toți copiii în cor.

-Întotdeauna, împreună ne putem face viața mai bună! zice Doamna și-i invită să se joace împreună în curtea grădiniței.

Cu focul nu e de joacă!

Au fost odată și mai sunt și astăzi, doar că, acum, au mai crescut, doi copii zglobii, Bogdan și Andrei. Tare mai erau neastâmpărați, când erau, așa, de vârsta voastră! Există și acum copii care nu reușesc să își asculte părinții, eu sper însă să luați aminte și să nu faceți ca ei! Mă pot baza pe voi? Dar, să povestim în continuare despre Bogdan și Andrei!

De câte ori mama, sau tatăl lor îi povățuia, învățându-i cele bune, ieșea tocmai pe dos:

-Să nu vă murdăriți în drum spre grădiniță! îi sfătuia mama.

Nu știu cum făceau, dar, uneori, ajungeau la grădiniță ca niște purceluși! Apoi, erau supărați că ceilalți copii nu vor să se joace cu ei. Oare, de ce?

-Niciodată să nu furați! le spunea tata pe un ton categoric.

Ți-ai găsit, să asculte sfatul tatei. Mereu își umpleau buzunarele cu cireșe, mere, prune, nuci, de prin copacii vecinilor.

-Să nu vă jucați cu focul cât suntem noi la serviciu, și să-l ascultați pe bunicu, care va ajunge în curând la voi!

Nici nu au ieșit bine pe poartă părinții, că cei doi frați s-au pus pe scotocit și nu s-au lăsat până când nu au găsit cutia cu chibrituri. Și, cum bunicul nu a ajuns încă, au aprins băț după băț și unul mai șugubăț a sărit în claia de fân , unde cei doi își amenajaseră loc de joacă.

Vântul, piroman de felul său, dintr-o dată s-a întețit și să vezi ce vâlvătaie în claia cu paie!

-Ce ne facem? întreabă Andrei.

-Să fugim! zice Bogdan, privind îngrozit flăcările care se avântau către casă.

Pozne au mai făcut ei, dar ca asta nu. Dacă vom rămâne fără casă, unde vom locui ? Ce vor zice părinții când o să vadă isprava noastră ? sunt câteva dintre întrebările care se cuibăreau în căpușorul lor mic și nechibzuit, în timp ce alergau speriați către pădurea de la marginea satului. Acolo, gândeau ei, nu o să-i găsească nimeni și așa or să scape basma curată. Greșit! În primul rând că întotdeauna e bine să ne recunoaștem greșelile, apoi , cum de nu s-au gândit că așa vor fi o grijă în plus pentru părinți și un pericol mare pentru ei înșiși. Pădurea poate fi un loc periculos!

Au fugit și au tot fugit, nu s-au mai uitat înapoi. Nu au văzut, deci, norul care s-a rupt în două și care arunca ploaie cu găleata, stingând vâlvătaia ce urma să cuprindă și casa.

Ajunși în pădure, Bogdan și Andrei privesc dezorientați în jur. Cam răcoare și nimic de mâncare pentru ei și un biet iepuraș, care, ascuns printre frunze se ferea de cumătra vulpe.

-Bietul de tin, ce ți s-a întâmplat? întreabă Andrei luându-l în brațe.

-Mama, unde-i mama? Mi-a spus să nu plec din culcuș până nu se întoarce ea, eu nu am ascultat, acum, uite ce s-a întâmplat. M-am rătăcit. Ce mă fac?

-Cine se aseamănă, se adună! șoptește Bogdan, aducându-și aminte de zicerile bunicului.

-Poate reușim să te ajutăm noi! îl încurajează Andrei.

-Și pe voi cine o să ajute, că nu păreți de-ai pădurii!

-După isprava pe care am făcut-o, doar Doamne-Doamne ne mai poate ajuta! zice Bogdan privind cerul printre crengile dese ale copacilor.

-Mor, mor, mor! se aude nu departe de ei.

-Și eu mor de frică! zice iepurașul.

Au dat lăstarii la o parte și în tufele cu mure au găsit un ursuleț.

-Mama, să vină mama! Mi-a spus să nu ies din bârlog fără ea, uite ce am pățit, dacă nu am ascultat! Vă rog să mă ajutați!

-Alt neascultător! zice Bogdan, în timp ce mângâie ursulețul .

Dar ce se aude? Trosc, poc și de după un stejar apar colții unui lup flămând.

-Ce ne facem?

Tocmai când lupul se repede către ei, o iepuroaică vânjoasă îi taie calea, zapăcindu-l. Imediat ce se dezmeticește, lupul se aruncă asupra ei. Iepuroaica se ferește, îl păcălește însă lupul e hotărât să-i vină de hac.

-Ce mă fac? se întreabă iepuroaica privind îngrijorată către puiul ei, pe care venise să îl salveze.

Noroc mare! Cine credeți că apare?

Da, da, chiar așa! Ursoaica, îngrijorată că nu a găsit puiul în bârlog a pornit să-l caute. Și acum, că l-a găsit,ce credeți că se va întâmpla? Uite cum îl apucă de coadă și-l învârte cât să-l amețească bine, apoi îi dă drumul.

-Auuu, uauuuu! Ce urlete scoate! Amețit de aruncătură și de căzătură, cu mațele ghiorțăind de foame și cu ochii sticlind de furie lupul se îndepărtează, în timp ce din pădure se aud vocile părinților:

-Bogdan, Andrei unde sunteți?

-Mamă, tată, aici suntem!

Bucuroși că și-au găsit puii cei doi părinți au uitat să îi mai certe pentru isprava lor, însă, zice cioara de pe-o cracă: cu focul nu e de joacă!

DIN POVESTIRE, POEZIE:

CU FOCUL NU E DE JOACĂ!

Intrând printr-o crăpătură,

Șuieră vântul în șură,

Paiele s-au pus pe sfat

Și la harță s-au luat

Cu vântul veșnic hoinar,

Pitit după felinar.

O scânteie gură-cască

Vrea vântului să vorbească,

Paiele sar la bătaie,

Și să vezi ce hărmălaie:

Vântul face mare haz,

Paiele au dat de necaz,

Șura toată se aprinde,

Vântul speriat o întinde.

Mirați, norii se întreabă:

-Focul, iar ne dă de treabă?

Doamne, ce mai vâlvătaie,

Hai, cu picături de ploaie!

……………………………………….

-Cu focul nu e de joacă!

Zice cioara de pe o cracă.

Răsplata

E o zi caldă de vară. Atât de caldă, încât aerul tremurând, pare să se sufoce sub arșița copleșitoare. Luca și sora lui, Ana, se odihnesc acum la umbra cireșului din curte. Sunt în vacanță, la bunici, hotărâți să se simtă ca la mare. Și-au umplut cu apă piscina încăpătoare și cât e ziua de lungă și călduroasă ei înoată și stau la soare pe plaja amenajată din nisipul pe care l-au cărat împreună cu bunicul. Din când în când, ca acum, se retrag la umbra cireșului, unde Luca citește o poveste, iar Ana ascultă încântată, în timp ce savurează câte o cireașă proaspăt culeasă.

-Bâzzz, bâzzz ! se aude, la un moment dat.

-Ce se întâmplă? întreabă Ana, ridicându-se curioasă în picioare.

-Bâzzz, bâzzz și bufff în piscină. O albină cam mioapă a aterizat în apă.

-Te-a zăpăcit căldura, ori ești hotărâtă să ni te alături la înot? glumește Ana.

Albina se zbate neputincioasă pe luciul apei, bâzâind după ajutor. Încearcă să își ia zborul, apa însă o ține captivă.

-O să se înece! tresare Luca, repezindu-se către albină. Ajută-mă, Ana!

-Cum să te ajut? Nu te apropia, dacă te înțeapă!

Voi, ce ați fi făcut, copii? Cum ați fi scos albina din apă fără să riscați să fiți înțepați? Aștept răspunsuri inteligente.

Cred că știți deja că orice albină merită salvată. Ele polenizează florile și tot ele ne dau mierea dulce, sănătoasă, ce-i bine să o avem cât mai des la masă.

Sunteți nerăbdători? Vreți să știți cum au procedat cei doi copii?

În timp ce savura o înghețată bună, bună, cu fructe de pădure, Anei îi vine o ideie:

-Știu, știu cum să te ajut! Uite, bețișorul de la înghețata pe care tocmai am mâncat-o!. Hai, să-i dăm drumul pe apă! își îndeamnă Ana fratele.

– Bună idee!

Luca așază bețișorul lângă albina ajunsă la capătul puterilor care reușește cu greu să urce pe bețișor. Își scutură aripile, se odihnește puțin, apoi își ia zborul. Se rotește de câteva ori în jurul salvatorilor, în semn de recunoștință, apoi dispare.

Bucuroși de așa ispravă cei Ana și Luca plonjează în apa călduță, strigând:

-Suntem eroi, suntem eroi!

Și pentru ca bucuria să fie deplină, hotărăsc să o împărtășească bunicilor:

-Bunico, bunicule noi am făcut o faptă bună! Am salvat o albină de la înec. Venim să vă povestim!

-Veniți, veniți, că în curând se înserează și trebuie să ne pregătim de culcare! zice bunica.

În timp ce Luca și Ana povestesc, bunica le pregătește ceva bun de mâncare: clătite cu dulceață de cireșe și câte o cană cu lapte călduț.

-Ce nepoți curajoși, avem! zice bunicul, mângâindu-i pe creștet, în timp ce nepoții își încheie povestea. O să aveți ce povesti colegilor, când o să vă întoarceți la școală!

Timpul zboară ca vântul în timp ce și bunicul povestește câte una din faptele bune făcute de el, în copilărie.

Era trecut de ora 9, când cei doi copii au mers la culcare. De îndată ce au adormit, așa , ca prin vis, în cameră a intrat un roi de albine însoțind regina care purta pe cap o coroniță de flori multicolore. O mantie sclipitoare, transparentă, îi acoperea corpul, lăsând la vedere doar sceptrul acoperit cu pietre prețioase: chihlimbar, rubin, smarald. La un semn al reginei, albinele au lăsat pe noptierele din dormitor câte un borcan cu miere. S-a rotit de câteva ori în jurul celor doi copii, s-a așezat, pe rând pe obrajii lor, apoi a dispărut, așa cum apăruse, ca prin vis. Câtă strălucire și ce bine semăna regina cu albina salvată de cei doi copii.

Dimineața, Ana s-a trezit prima. În cameră se simțea un miros suav de flori. La vederea borcanelor cu miere, întreabă uluită:

-N-a fost un vis? Luca trezește-te!

Luca se trezește ridică borcanul de pe noptieră și, uimit, pune aceeași întrebare:

-N-a fost un vis?

Voi ce credeți copii? A fost doar vis?

DIN POVESTIRE, POEZIE:

RĂSPLATA

Un copil, ca voi, odată

Se juca cu vântul, roată.

Era către asfințit,

Când, aude un bâzâit,

Venind dinspre răsărit.

O albină cam mioapă

Nimeri-ntr-un ochi de apă.

Vai, se îneacă, nu mai scapă

Albinuța cea mioapă!

Fără să mai stea pe gânduri

Ca în repetate rânduri,

Făcu barcă din doi sâmburi,

Iar albina cea mioapă

Scăpă teafără din apă.

…………………………………

Pentru fapta-i vitejească

A primit miere regească!

,,Răsplata,, este una din poveștile cuprinse în cartea ,,Prietenul meu Pot,,- editura LizuKa Educativ. Alte povestiri din această carte puteți citi, achiziționând cartea pe www.librarie.net sau www.lizuka .ro. Sper să vă fie de folos!

Bulgăraș

Printre voi e cineva care nu îl cunoaște pe Bulgăraș? Dacă nu îl știți, nu-i grav, vă spun despre el că e alb, pufos și rotunjor precum un bulgăre de zăpadă, mereu în căutare de joc și mișcare, pus pe lătrat, când e deranjat. Cine credeți că e Bulgăraș? Sigur că da, Bulgăraș e cățel, dar nu de la oraș ci dintr-un sat, nu prea îndepărtat. Dacă l-ai întâlni, sunt sigură că l-ai îndrăgi, cu atât mai mult cu cât lui Bulgăraș îi face mare plăcere să se joace cu voi, copii!
Atât de mult iubește Bulgăraș copiii, încât, zilnic, îl însoțește pe Răducu la grădiniță. Cel mai mult se bucură el la prânz, când copiii, împreună cu părinții, mai zăbovesc la joacă, în curtea grădiniței. E iarnă și zăpada pufoasă îi ține captivi minute bune.

– Bulgăraș, aici, aici! îl strigă unii copii.

– Vino la noi, Bulgăraș! îl îmbie alții.
El are grijă să nu supere pe nimeni. Le e partener de joacă tuturor, chiar și părinților.
Azi, bucuria e și mai mare. Copiii sunt pregătiți pentru concursul de săniuș: la intrarea în grădiniță stau aliniate săniuțele, așteptând- și concurenții.

– Doamna educatoare, doamna educatoare, cât mai e până ieșim la săniuș? întreabă nerăbdători copiii. Nu la fel de nerăbdător e Răducu. Ar prefera să rămână în clasă. Lui îi este teamă de săniuță.
-Nu ne vine să credem! o să spuneți. Cine a mai auzit de copii cărora să le fie teamă de săniuță?
După cum vedeți există și astfel de copii. Nu îl judecați prea aspru însă! Iarna trecută, pe când Răducu avea 3 ani, a urcat pe o săniuță care a luat-o la vale cu o viteză înfricoșătoare. Noroc de un morman de zăpadă care l-a oprit la timp, îmbrățișându-l cu pufoșenia lui. Nu s-a lovit, s-a ales însă cu o sperietură zdravănă care îl urmărește și azi.
În timp ce derulează în minte toată întâmplarea o aude, ca prin vis pe doamna educatoare:
-E timpul pentru săniuș, copii! Ieșim în curte și ne aliniem, fiecare la săniuța lui.
Părinții așteaptă în curte.

– Când e vorba de săniuș, nu mai au nevoie de ajutorul nostru la îmbrăcat! zice zâmbind, unul dintre ei.
Doar Răducu pare să aibă nevoie de ajutor.
-Hai, curaj, nu o să ți se întâmple nimic rău, am eu grijă, Răducu! îl încurajează tatăl său.

– Nuuuu, nu vreauuu!
Părea că nimic nu o să îl convingă pe Răducu să își învingă teama. Deodată însă Bulgăraș sare pe săniuța lui Răducu. Latră și se gudură ademenitor și ușor, ușor îl convinge pe băiat să se așeze pe sanie.

– Distanța până la sosire nu e mare, Bulgăraș e lângă mine, nimic rău nu mi se poate întâmpla! gândește Răducu.
-Start! aude dintr-o dată. Obrajii i se înroșesc, inima îi bate cu puterea curajului ce o inundă. Săniuța prinde viteză, Răducu prinde din ce în ce mai mult curaj și uite-i, da, chiar acum trec linia de sosire.
-Am reușit, Bulgăraș, am reușit! strigă triumfător Răducu.
Uimită, doamna educatoare, exclamă:

– Cine nu are un Bulgăraș, să își ia unul mintenaș!

Iar eu zic așa:

-Cu sau fără Bulgăraș,

Te invit, drag îngeraș,

Când afară e zăpadă,

Ieși fuguța în ogradă,

Fă tumbe împrăștiate,

Joacă-te pe săturate

Cu fulgii și sania , frate!

Un brăduț neobișnuit

Ana și Bogdan aleargă veseli printre copăceii din curtea blocului. Puțini copii au curte la bloc. Recunoscători pentru acest privilegiu, ei au plantat, împreună cu tatăl lor și cu ceilalți locatari ai blocului, pomi, flori și anul trecut un brăduț care ,anul acesta, așteaptă să fie ornat de Crăciun.

-Chiar dacă eram mic, anul trecut am observat că ceilalți brăduți erau frumos împodobiți cu globulețe, ghirlande, în timp ce eu nu am avut nici o podoabă!

Anul acesta vreau și eu să fiu ornat și admirat, de Crăciun! Mă aude cineva?

-Te aude, te aude! Chiar acum, Ana și Bogdan se gândesc la tine.Uite-i, te privesc de sus, de pe balcon , în timp ce Ana zice:

-Pare cam trist brăduțul nostru, eu zic să ne îmbrăcăm bine și să mergem să îl îmbrățișăm!

– Să mergem! aprobă Bogdan.

Vremea e înnourată și cerul pare că vrea să îmbrățișeze pământul. Norii se lasă tot mai jos până când se rup în bucăți mici de zăpadă care se topesc pe obrajii îmbujorați ai celor doi copii.

-Oooo, îngerii lui Doamne-Doamne își scutură aripile și în drumul lor către Înalt ne trimit și nouă bucăți de lumină și bucurie! Ce frumos, ninge!

Cei doi copii se învârt bucuroși, printre fulgii de nea, fredonând un cântecel despre fulgii de nea:,, fulgi de nea de nea, cad din cer…,,

-Bogdan, se apropie sărbătorile de iarnă, hai să ornăm brăduțul!

-Hei, ați uitat de mine? pare să întrebe brăduțul care privește cu admirație către copii și totodată cu părere de rău că nu poate lua parte la dansul lor.

Parcă ghicindu-i gândul Bogdan zice:

– În curând o să vină Moș Crăciun, propun să împodobim brăduțul, e o zi numai bună pentru asta! Ce zici Ana?

– De acord, dar mai întâi să îl îmbrățișăm!

– Și cum o să facem asta? întreabă Bogdan, privind îngrijorat acele verzi și ascuțite ale brăduțului.

– Ne prindem de mâini și îl încercuim! Hai, că putem!

Sfios, brăduțul tremură de emoție în îmbrățișarea celor doi.

-Uau, ce fericit sunt, n-am știut că o îmbrățișare e dătătoare de atâta pace și bucurie! își zice brăduțul.

-Ce bine mă simt! zice și Bogdan. Brăduțul cu verdele lui tainic, pare că face minuni. Simt, așa, o energie și o bucurie pe care aș vrea să o împărtășesc cu tot ce e în jur!

Urcă amândoi repede în apartament, de unde mama îi urmărise, admirându-i de la fereastră.

-Mama, mama…

-Știu, știu vreți ornamentele pentru brăduț, dar nu e prea devreme? Mai sunt două săptămâni până vine Moș Crăciun!

-Nu ,nu e devreme, vrem să ne bucurăm cât mai mult de brăduț!

-Bine, de acord, dar nu uitați că urmează să împărtășiți bucuria împodobirii brăduțului cu ceilalți copii din bloc!

-N-am uitat! zic cei doi și, în timp ce coboară, își strigă partenerii de împodobit:

-Andrei, Rareș, Teodora, Raluca, Mihnea, Adela, hai coborâți, veniți să împodobim brăduțul!

Era duminică și toți cei strigați erau acasă. Au răspuns apelului, coborând fiecare cu câte ceva de ornat brăduțul.

-Uite aici un globuleț, mai ia unul, ce isteț! Uite și un clopoțel, o ghirlandă și un cățel! Da, da, o cățelușă, dând din coadă, privește uimită veselia din jurul brăduțului.

Ajutați de unul dintre părinți au pus și instalația cu becuri multicolore.

– Acum că s-a înserat și pentru că suntem toți aici, aprindem beculețele? întreabă unul dintre copii.

-Daaa, vrem! răspund nerăbdători copiii.

-Spectaculos, ce frumos, magnific și tot felul de alte mirări țâșnesc de la balcoanele blocului și din jurul brăduțului.

-O brad frumos, o brad frumos/ Cu cetina tot verde! se aude cântând.

Copiii s-au bucurat, au cântat, s-au îmbrățișat și cu greu s-au dat duși în casă. Au adormit însă fericiți, unii dintre ei au visat brăduțul, alții pe Moș Crăciun, îngerași, cadourile mult așteptate…

A doua zi de dimineață, stupoare:

-Unde-s ornamentele, oare? Au mai rămas doar câteva, în vârful brăduțului! Cine a dezîmpodobit bradul? întreabă Ana.

-Eu nu plec la grădiniță, până nu dezleg enigma! zice Bogdan ,privind brăduțul ciufulit , care pare tare dezamăgit.

Ce-i drept nici nu a fost greu de dezlegat misterul: urmărind rămășițele ornamentelor împrăștiate în jur, Bogdan a dat repede de urma făptașului. Cine credeți că a comis o așa faptă? S-auzim!

Sigur, da, da , cățelușa care participase cu uimire la împodobirea bradului! A cărat tot ce a putut în adăpostul ei, unde, doi cățeluși, albi ca zăpada, se bucurau de fiecare dată când mama lor mai aducea câte ceva.

-Prinsă în flagrant, în timp ce trăgea de una din crengile brăduțului, cățelușa se gudură acum vinovată pe lângă cei doi copii care o urmează în adăpost.

-Intenționai să furi și brăduțul? Eu zic să îți pui pofta în cui, brăduțul e unul adevărat, cu rădăcini puternice, să nu mai încerci! Nu e deloc frumos ce ai făcut! Și nu înțeleg, de ce. Ai fi putut să te bucuri nestingherită, împreună cu noi, de brăduțul din curte! zice Ana.

Între timp, Bogdan ajunge la adăpostul cățelușei.

-Ana, Ana, vino repede! Privește! Ai mai văzut cățeluși așa frumoși?

-Îngeri de zăpadă! Or fi căzut din cer odată cu fulgii de nea?

-Cred că a meritat tot efortul! zice Ana, privind cu drag către cei doi căței.

Impresionați de cei doi ,, îngerași” și de mama lor cei doi copii… ce credeți că au făcut ? Voi ce ați fi făcut?

Să vă spun acum și ce au făcut Ana și Bogdan: în zilele următoare, ajutați de prietenii din bloc au ornat și pentru cățeluși un brăduț din plastic, care aștepta stingher în magazia blocului, să fie folosit. Un brăduț micuț, dar care a ținut departe cățeii, de bradul copiilor care a fost reîmpodobit și sărbătorit împreună cu Moș Crăciun.

Trebuie să vă mai spun că Moș Crăciun a fost foarte darnic cu toți copiii, dar și cu cei doi căței și cu mama lor!

Un copil nepoliticos

George e considerat nepoliticos. Toate lui îi merg pe dos. Dimineața, în drum spre grădiniță, în loc să meargă, el aleargă. Uite-l, chiar acum dă peste o bunicuță!

-Strada nu e loc de alergat, pentru asta mergi în parc! zice bunicuța supărată, aplecându-se să își ridice geanta.

-Credeți că George și-a cerut iertare? Ori că s-a grăbit să ridice geanta bunicuței? Nici vorbă de așa bună purtare!

Mersul pe jos, e bine să fie un mers frumos! continuă bunicuța. Spatele drept, privirea înainte, nu mergi de parcă ai călca pe ceva fierbinte. Și nu uita, strada nu e teren de sport!

– Dacă am face toți ca tine, ce spui, George, ar fi bine? Voi, ce spuneți copii, ce s-ar întâmpla dacă toți, pe stradă, am alerga?

S-a întâlnit apoi Georgică cu Adina, vecina. A zâmbit cu gura până la urechi, apoi s-a întristat că nu a fost salutat. Pe nedrept s-a supărat. Știe orice copil politicos și cuminte că băieții salută înainte. Voi copii, știați?

S-a oprit George la magazin. A deschis ușa pe îndelete, lovind-o de perete. Mă mir că nu s-a spart. Ce gest necugetat!

-Vreau un pachet de biscuiți cu ciocolată! zice George pe un ton poruncitor.

-Ai puțină răbdare! răspunde vânzătoarea, zâmbind amar.

Așteaptă George o clipă, însă cum printre calitățile lui nu se afla și răbdarea, insistă, bătând din picior:

-Acum vreau biscuiții, mă grăbesc, întârzii la grădiniță!

Un domn, care aștepta la rând, îl ia de mănă, îl trage deoparte și îi predă o lecție de bună purtare:

Învață să te porți civilizat. Doar așa vei fi respectat. Când intri într-un magazin, deschizi ușa cu atenție, nu o trântești, auzul să ni-l rănești, saluți, stai la rând și te adresezi doamnei vânzătoare politicos cu ,,vă rog frumos…,, Ai reținut?

George dă afirmativ din cap și dovedind că și-a însușit lecția de bună purtare se adresează politicos doamnei vânzătoare:

-Vă rog frumos, dați-mi un pachet de biscuiți cu ciocolată!

Zâmbind binevoitoare, doamna vânzătoare i-a dat pachetul și în plus o acadea, cadou de la ea.

Ce minuni poate face o vorbă frumoasă!

Minunea nu a durat mult însă! Mai târziu ca de obicei, George ajunge la grădiniță. Intră în clasă și se pare că nu-i pasă că doamna educatoare tocmai citește o poveste. Se așază pe un scăunel, scotocește în pachețel și începe să ronțăiască câte un biscuit. Ce nechibzuit!

-Ce ar fi trebuit să facă Georgică? Cine știe, să ne zică!

Da, ar fi trebuit să salute, să își ceară scuze pentru întârziere și să asculte în liniște povestea împreună cu ceilalți copii!

Cât despre pachețel, ce băiețel! Nu mâncăm așa în clasă! Ne așezăm toți la masă, când avem pauză de gustare. George, George, ce purtare!

La un moment dat, George dă semne de plictiseală și începe a se legăna pe scăunel. Nu pare să aibă habar că scăunelul nu-i balansoar. Deodată, zdup, cade pe spate. Vai, Georgică nu se poate! Colegii îi sar în ajutor și apoi îi reproșează că îi deranjează.

-Vreau să continui eu povestea, o știu, mi-a citit-o bunica acasă!

-De acord, vino lângă mine pe scăunel și continuă povestea! îl invită doamna educatoare.

În timp ce George povestește, se poticnește, constatând că nimeni nu îl ascultă. Ce insultă!

-Liniște, liniște, vreau să spun povestea!

Ceea ce ție nu îți place, altuia nu face! zice doamna educatoare. Dacă vrei să fii respectat, respectă-i și tu pe ceilalți. Tu ți-ai deranjat colegii, acum ei refuză să te asculte!

La întoarcere acasă, în autobuz, după atâta efort, George vrea puțin confort. Ocupă două locuri, unul pentru el, celălalt pentru ghiozdănel. Nici vorbă să îi pese de bunica lui, care așteaptă cu răbdare un semn de bună purtare.

Află Georgică că în autobuz nu-i bine să fii ursuz și, chiar așa mic cum ești, învață pe cei vârstnici să îi prețuiești pentru că bine faci, bine găsești.

Voi, copii, cum ați fi procedat?

Povestiți-ne și nouă copii, momente în care ați fost politicoși. Așteptăm exemple de la fiecare. Ascultându-vă pe voi, sperăm că și George va deveni un exemplu de bună purtare!

Nu vine moara la sac!

IDENTIFICAȚI PROVERBELE ȘI ZICALELE ROMÂNEȘTI DIN POVESTIRE;

INTRODUCEȚI ÎN POVESTIRE ȘI ALTE PROVERBE ȘI ZICĂTORI !

Oac. oac, oac, ce mă fac? întreabă o broască rătăcită, nu se știe cum, printre bolovanii și mărăcinii din deal. Caută disperată apă, măcar o picătură, să-și potolească setea ce-i întunecase mintea.

-Ce arșiță, Doamne, ajută-mă, simt că mor! Oac, oac, oac, ce mă fac?

Deranjat de orăcăielile broaștei, un țăran ce tocmai își spunea rugăciunea de amiază, aruncă cu o piatră către broasca neajutorată ca și cum Dumnezeu ar fi trebuit să asculte doar rugăciunea lui.

-Liniște! strigă țăranul. Nu vezi că mă rog?

-Vorba dulce, mult aduce! Ce te repezi așa la mine? Să știi că eu înțeleg și de vorbă bună! Nu vezi că și eu mă rog, ce credeai că fac? întreabă broasca, ascunzându-se speriată după un bolovan, unde continuă să se roage. Și se rugă, se tot rugă până când trecu pe acolo un iepuraș care, speriindu-se de văicăreala broaștei, se împiedică și, rostogolindu-se, dădu nas în nas cu broasca.

-De ce ți-e frică nu scapi! zise iepurașul în timp ce privea hipnotizat către ochii bulbucați de furie și sete ai broaștei.

-Nu-i frumos să mă deranjezi, mai ales acum, când mă rog!

-De fapt, nu am vrut să te deranjez, m-am împiedicat! Răbdare, răbdare, cu răbdarea treci marea!

-Care mare? Nu mai turna și tu gaz pe foc, eu m-aș mulțumi și cu o baltă, chiar și cu câteva picături de ploaie! Hai, valea, iepurașule, eu trebuie să mă rog, altfel voi muri de sete!

-Gând la gând cu bucurie, asta voiam să spun și eu, valea, adică în vale e un izvor cu apă proaspătă…

Broasca îi întoarce spatele și se roagă mai departe, până când simte un ghimpe în spate, apoi unul în gușă și începe a se rostogoli de durere pe panta care duce către izvorul cu apă. Pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață, dar nici vorbă să priceapă broasca că e din ce în ce mai aproape de izvorul cu apă.

-Un arici, asta mai lipsea. Ce te rog eu, Doamne și ce îmi dau tu! Nu mai rezist. Mi-a ajuns cuțitul la os!

-Ajută-te singură și Domnul te va ajuta! îi șoptește ariciul înainte de a se face ghem.

Broasca se repede către el și îl împinge pe panta abruptă. Ariciul se rostogolește până în fața izvorului din vale.

-M-ai înțepat, da , uite de tine am scăpat, acum pot să mă rog în liniște. Zis și făcut, de data asta broasca a fost mult mai categorică:

-Doamne ori îmi dai apă, ori ia-mă la tine! Nu mai suport, mi-e sete rău.

O barză, care medita într-un picior, nu departe de broască, vădit deranjată de prostia broaștei, își cam pierdu echilibru și răbdarea și se repezi către aceasta, și, dând să o înghită, îi zise:

-De când lumea surioară,

Sacul se duce la moară,

Nu vine moara la sac,

Uite acum îți vin de hac!

Doamne chiar ești șugubăț,

Mulțumesc de așa ospăț!

Dar cum orice rău duce către bine, fără să mai stea pe gânduri și rugăciune, broasca sări ca arsă și cât ai zice pește se pomeni în apa proaspătă și rece de izvor. Bău puțin și,dintr-o dată, mintea i se limpezi și orăcăi tainic:

-O, da, da ,Dumnezeu îți dă, dar nu îți și pune în traistă! Răbdare Doamne, răbdare! Mulțumesc de bobârnac, acum știu: mă rog și fac, mă rog și fac!

Prietenii Mirunei

E o zi frumoasă de mai, cu soare și flori nerăbdătoare să se dăruiască,oricui vrea să le primească. Rândunele iscusite construiesc sub streșini cuiburi potrivite. Fluturi diafani și zeci de cârlani, dau de veste în țară că e primăvară. Hai copii, afară!

Chemarea primăverii o scoate din casă și pe Miruna, care dă fuga la poalele muntelui unde bunicul a scos căprița la păscut.

-Bunicule, mă ajuți să culeg un buchet de flori pentru bunica?

-Hai să culegem fiecare câte un buchet! zice bunicul privind către un pâlc de gingașe viorele.

Uite aici un toporaș, încă unul, apoi doi și culesul e în toi, până când Miruna zărește, sub o crenguță, ceva mișcare.

-Ce o fi, oare?

-E un pui de cuc, da, de ce umbli, așa năuc? întreabă bunicul privind mirat către puiul dezorientat. Fusese alungat, înainte de vreme, din cuibul în care îl abandonase mama sa. Mamele cuc, sunt printre puținele mame care nu își cresc singure puii. Își depun ouăle în cuiburile altor păsări care cresc puii de cuc până când aceștia reușesc să se descurce singuri.

-Ți-o fi foame, ori ți-e sete, micuțule ? Hai să mergem la izvor, să bei apă, repejor! hotărăște Miruna.

În drum către izvor, Miruna era cât pe ce să calce un fluturaș. Bietul îngeraș se zbătea neputincios în plasa unui păianjen fioros. L-a eliberat îndată și fluturașul speriat s-a aciuat în părul Mirunei, privind cu teamă către puiul de cuc.

-Nu îți fă griji, nu te mănâncă, suntem prieteni! încearcă Miruna să-l liniștească.

Puiul de cuc se hrănește cu insecte însă și pentru el prietenia e sfântă, așa că cei trei își continuă, bucuroși de companie, drumul către izvor. Cu fluturașul în păr și puiul în mână, Miruna ,parcă-i o zână.

Deodată însă, zdup, și zâna dispare. Unde, oare?

-Ajutor, ajutor, cine mă scapă? strigă zâna dintr-o groapă.

Cine însă să o audă: bunicul e departe, iar în jur, nici țipenie de om. Doar păianjenul nervos se lasă pe un fir în jos către Miruna și prietenii ei. Cât ai clipi, puiul de cuc îl înghiți, apoi caută și alte insecte, se ospătează și după ce se mai înzdrăvenește, își ia zborul către bunicul care privea în depărtare.

-Unde o fi Miruna, oare? se întreabă el.

Miruna se roagă fără încetare la îngerașul păzitor, pentru a primi ajutor. Caută soluții salvatoare, dar groapa e încă odată cât ea și pare că nimic nu o poate ajuta. Fluturașul e singura ei consolare:

-Ce bine că nu m-ai părăsit, așa cum a făcut puiul de cuc! zice Miruna, fără să bănuiască că acesta a plecat după ajutor.

Ajuns lângă bunic, puiul se rotește în jurul lui, apoi se îndreaptă către locul unde-i prizonieră Miruna, se întoarce și tot așa până bunicul pricepe.

-Ceva grav s-a întâmplat! zice bunicul speriat, alergând, cât îl mai țin puterile, în urma puiului salvator.

-Ajutor, ajutor, bunicule, unde ești?

-Aici sunt, întinde mâna! Hopa-sus și te-am salvat, copil minunat!

-De unde ai știut că sunt aici?

-Bunicul privește recunoscător către puiul de cuc, care își ia la revedere, gângurind sunete numai de el știute, pe umărul Mirunei. Pleacă apoi în pădure unde îl așteaptă o altă lume. Acum se simte pregătit să își poarte singur de grijă.

-La revedere, prietene drag, mulțumesc pentru ajutor! șoptește recunoscătoare Miruna în timp ce fluturașul din părul ei zboară către o floare.

-Bunicule, să nu uităm, câte un buchet de flori să adunăm!

-Ne așteaptă bunica, să-i povestim ce a pățit nepoțica!

Învingătorul din colțul clasei

Într-un colț al clasei, David adună, pe furiș, una câte una, un morman de jucării: mașinuțe, avioane, un elicopter, căluți și alte animăluțe drăguțe. Le privește mulțumit până când Ciprian îi propune să se joace împreună.

-Sunt ale mele, doar eu o să mă joc cu ele! strigă David, făcând eforturi disperate să își apere mormanul, de ceilalți colegi care pofteau la jucăriile adunate de el.

-Nu sunt jucăriile tale, sunt ale noastre, ale tuturor copiilor! strigă și copiii, în timp ce sustrag câte o jucărie din grămada adunată de David.

-Doamna Educatoare, copiii îmi iau jucăriile! Răilor, nu vreau să mă joc cu voi!

-David, eu cred că vei fi mai mulțumit, dacă reușești să împarți jucăriile cu ceilalți copii ! Jucați-vă, de-a magazinul cu jucării: tu ești vânzătorul iar colegii tăi vin și cumpără de la tine câte o jucărie. Ce zici?

-Nuuuu!

-Pentru că nu vrei să te joci cu ei, colegii tăi vor fi supărați, iar tu, la fel ca ei, vei fi trist! adaugă doamna educatoare.

_ Nuuu, nu voi fi trist. Nu vreau să-i mai văd! zice David, în timp ce își acoperă ochii cu mâinile.

Uneori, dorințele se împlinesc foarte repede: a doua zi a fost un ger cumplit. Un vânt năpraznic se pornise de dimineață, întorcând din cale pe oricine ar fi cutezat să iasă din casă. Când s-a mai potolit vântul, tatăl lui David, zice:

-Ești tu David suficient de curajos, încât să mergi la grădiniță?

-Suuunt! exclamă David cu gândul la mormanul de jucării, care îl aștepta în colțul clasei. Tati, știi, eu sunt un învingător. Ieri, am reușit să apăr aproape toate jucăriile pe care le-am adunat în colțul clasei!

-Și cum te-ai jucat cu ele?

-Nu am avut timp să mă joc cu ele, a trebuit să le apăr de ceilalți copii, care vroiau să mi le ia!

-Învingătorul din colțul clasei! Te-ai pus singur la colț cu o așa purtare. Încearcă azi să împarți jucăriile cu ceilalți colegi, jucați-vă împreună, apoi vom vedea ce fel de învingător ești! zice tata, zâmbind.

-Ce o fi vrut să zică tata? se întreabă David în timp ce pășește pe poarta grădiniței. Intră în clasă și, ce să vezi, doar doamna educatoare îl întâmpină:

-Bună ziua! șoptește David, trăgând cu coada ochiului către mormanul de jucării. În sinea lui e bucuros că nu va trebui să împartă jucăriile cu nimeni.

-Bine ai venit, copil curajos! Din cauza gerului, se pare, că astăzi vom fi doar noi la grădiniță! spune doamna educatoare.

Plin de entuziasm, David se repede la jucării și se joacă, se bucură, dar …

-Doamna, eu aș vrea să vină copiii la grădiniță!

-Dar ieri spuneai că nu vrei să-i mai vezi!

Clasa părea lipsită de viață, fără glasurile vesele ale celorlalți copii. O tristețe apăsătoare părea să cuprindă întreaga clasă. Și jucăriile păreau triste. A avut grijă doamna educatoare să-i alunge tristețea cu tot felul de activități distractive, însă dorul de colegii săi, era tot acolo, în suflețelul lui David.

A doua zi îi dispare și dorul de colegii săi, care sunt bucuroși și uimiți constatând că David împarte mormanul de jucării cu ei, ba, mai mult, a mai adus și câteva jucării de acasă. Se joacă, inventează tot felul de jocuri împreună, râd, se îmbrățișează. David simte cum o bucurie caldă, plăcută îi învăluie ființa și exclamă:

-Asta înseamnă să fii învingător! Acum am înțeles ce a vrut să spună tata când m-a învățat să împart jucăriile cu colegii mei.

-Voi ați înțeles, copii? Spune-ți-ne și nouă când ați fost voi învingători! Ce ați simțit atunci?

Întrebările pot continua până când copiii înțeleg că doar împreună ne putem face viața mai frumoasă, mai bună…